Interviu cu PS Petru Gherghel

La 40 de ani de păstorire

Se împlinesc, la 21 februarie, 40 de ani de când PS Petru Gherghel a fost numit păstor al Diecezei de Iaşi. La ceas aniversar, Preasfinţitul a avut bunăvoinţa să răspundă la câteva întrebări.

- Sunt 40 de ani de când păstoriţi Dieceza de Iaşi. Ce înseamnă pentru Excelenţa Voastră acest aniversar?

La acest popas gândesc că mai întâi trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că şi-a îndreptat privirea spre mine, nevrednicul, pentru a împlini o misiune atât de importantă. Trebuie să recunosc că Dumnezeu însuşi a aşezat-o pe umerii mei ca să arate că nu eu, ci doar el cunoaşte şi conduce destinele omului şi drumul mântuirii lui. Niciun om nu poate rezolva cu puteri proprii problemele vieţii sale şi nici de cum ale Bisericii. Cu această convingere am spus "da" la chemarea fericitului papă Paul al VI-lea care a binevoit să-mi încredinţeze mie destinele Episcopiei de Iaşi în acele vremuri grele şi nesigure. Biserica şi mântuirea nu sunt lucrarea omului, ci a lui Dumnezeu. Cu acest gând am declarat atunci şi nu încetez să declar mai departe şi să mă rog cu psalmistul: "Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă glorie, pentru îndurarea şi adevărul tău" (Ps 115,1).

- Aveaţi atunci 38 de ani...

Pot spune şi astăzi că iniţiativa şi curajul de a începe şi împlini o asemenea misiune veneau din două direcţii: mai întâi, din intervenţia directă a lui Dumnezeu pentru binele şi apărarea Bisericii noastre în acele timpuri grele, şi apoi din partea numărului de preoţi venerabili, plini de vrednicii, ca şi din entuziasmul noilor apostoli, al preoţilor tineri şi generoşi, pe care i-am simţit mereu alături de mine. Cel care a întemeiat Biserica şi solidaritatea şi prietenia confraţilor preoţi mi-a dat curajul de a porni cu încredere în ogorul Bisericii, cu privirea spre cer, de unde trebuia să vină tot ajutorul şi toată lumina.

- Care era contextul numirii dv. ca ordinarius la 21 februarie 1978?

Situaţia Bisericii la acea dată era una extrem de grea. Mons. Petru Pleşca, sfinţit episcop la sfârşitul Conciliului Vatican II, la Roma, îndeplinea încă din 1951 misiunea de ordinarius substitutus, adică de administrator şi îndrumător spiritual al turmei încredinţate, în baza mandatului încredinţat de predecesorul său legitim, episcopul diecezan Mons. Anton Durcovici, care se afla în închisoarea din Sighetu Marmaţiei. Noul ordinarius, suferind şi chinuit de problemele nenumărate ale acelor timpuri, a murit pe neaşteptate în anul 1977, la 19 martie. Jurisdicţia canonică pentru următoarea perioadă, pe baza reglementărilor extraordinare, rămăsese în grija pr. profesor Andrei Gherguţ. În acest timp, Sfântul Scaun, care începuse deja un dialog cu statul român, a iniţiat, prin Mons. arhiepiscop Luigi Poggi, noi tratative pentru reglementarea problemei jurisdicţiei în toate diecezele romano-catolice din ţară. Începea o nouă etapă în raporturile diplomatice între România şi Sfântul Scaun. O asemenea rezolvare presupunea diferite contacte la nivel bisericesc şi guvernamentale pentru a se ajunge la identificarea şi numirea unei persoane care să preia exercitarea jurisdicţiei până la noi dispoziţii. În aceste demersuri am intrat şi eu, fără niciun merit.

- Când şi de la cine aţi aflat că aţi fost ales şi cum aţi primit vestea?

După aproape un an de analize şi căutări ale Sfântului Scaun, m-am trezit într-o zi că sunt chemat la Bucureşti pentru a mi se comunica alegerea şi hotărârea Sfântului Părinte de a-mi încredinţa această misiune. Era o chemare dincolo de capacităţile mele şi nu era altceva de făcut decât să cer câteva zile de analiză personală şi de cercetare a cugetului, ca să pot da un răspuns clar delegatului Sfântului Părinte şi, deci lui Dumnezeu. Întors acasă pentru trei zile de gândire şi de rugăciuni, am revenit la Bucureşti. După cele câteva întrebări clarificatoare şi după încurajarea şi asigurarea din partea Mons. John Bukovski că nu voi fi singur, ci voi fi mereu sfătuit şi sprijinit, am îndrăznit să prezint câteva dorinţe pentru o pregătire mai bună printr-un curs pe care să-l pot face la Roma, pentru a mă familiariza cu limba italiană şi cu practicile Curiei papale atât de necesare împlinirii corecte a unui astfel de oficiu, precum şi alte lucruri cu privire la exercitarea jurisdicţiei canonice pe teritoriul Episcopiei de Iaşi, fără ingerinţe din partea altor persoane. Înţelegând că acestea vor fi rezolvate la timpul lor, am îndrăznit să dau curs hotărârii papei Paul al VI-lea, acceptând să împlinesc acest mandat până la noi dispoziţii. Mă gândeam că acest lucru va fi de scurtă durată şi că Domnul va rândui lucrurile mai bine, în timp.

- Cum a avut loc numirea ca ordinarius?

După iscălirea formularului de acceptare, mi-au fost încredinţate toate actele şi am intrat în capela arhiepiscopiei şi, în urma unui ceremonial special în care am depus jurămintele cerute pe care le-am iscălit cu mari emoţii, am primit actul oficial de numire ca "ordinarius ad nutum sanctae Sedis, cum munere administratoris apostolici". La sfârşitul acestui ritual canonic, ne-a fost acordată mie şi întregii Dieceze de Iaşi, de către Mons. John Bukovski, binecuvântarea Sfântului Părinte papa Paul al VI-lea. M-am bucurat mult şi de prezenţa celor câţiva martori şi de îmbrăţişarea lor: pr. Andrei Gherguţ, pr. Eduard Sechel, pr. Grigore Duma, pr. Ioan Robu, actualul arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti. Actul de numire a fost iscălit la 21 februarie 1978, în numele papei Paul al VI-lea, iar jurământul de fidelitate l-am depus la 30 martie 1978.

- Ce vă mai amintiţi de la Liturghia de instalare (4 aprilie 1978)?

Instalarea ca ordinarius a avut loc la 4 aprilie 1978 în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi în cadrul unei sfinte Liturghii speciale, cu respectarea tuturor normelor pentru o astfel de misiune canonică şi cu participarea martorilor oficiali în asemenea situaţii. Desigur, începutul activităţii mele a fost plin de emoţie şi, de ce nu, plin de timiditate. Era firesc: lipsă de experienţă, puţină activitate în pastoraţie şi în seminar, o dieceză, pe care putem s-o numim tânără şi dinamică, în mijlocul valurilor acelor vremuri de restrişte.

- Care sunt cele mai mari bucurii din timpul celor 40 de ani de păstorire?

Dacă e să prezint câteva, trebuie să recunosc că, în ciuda tuturor greutăţilor, a ameninţărilor ori a limitărilor de tot felul, roadele şi realizările erau şi rămân cu adevărat surprinzătoare pentru astfel de timpuri: viaţa spirituală a crescut mereu, referindu-mă mai ales la viaţa de familie şi la creşterea natalităţii; Seminarul a continuat să fie mai departe o comoară adevărată a Bisericii noastre locale şi nu numai; sutele de elevi şi studenţi ce au avut bucuria de a păşi pragul acestei case şi şcoli a lui Isus erau şi rămân o adevărată minune; marile şantiere legate de reconstrucţia clădirii Seminarului, a noii catedrale din Iaşi şi a atâtor alte biserici noi sau renovate; după obţinerea libertăţii, bucuria venită de la atâţia tineri, animaţi de dorinţa de a deveni apostoli curajoşi alături de numărul mare de preoţi, gata să se ofere pentru cauza evangheliei.

- Dar cele mai mari greutăţi sau neîmpliniri?

Dacă e vorba de neîmpliniri, trebuie, cu umilinţă, să recunosc, şi, de ce nu, să recunoaştem cu toţii - că au fost şi unele ezitări, din diferite motive, mai ales din grija de a nu periclita mandatul primit, de a nu pune în primejdie spaţiul de libertate pe care ni-l oferea Dumnezeu pentru a-l trăi pe Cristos în acele condiţii speciale. Mângâierea mea este că nu ne-a lipsit niciodată siguranţa prezenţei lui Cristos, ocrotirea Maicii Domnului şi rugăciunea încurajatoare a protectorilor noştri: a fericitului Ieremia şi a episcopului martir Anton Durcovici.