Iarna, dincolo de anotimpul frigului şi al zăpezii, chiar dacă mai puţină în ultimul timp, îmi aminteşte de prima mea întâlnire cu soţia, de fapt, cu viitoarea mea soţie.

Mergeam către şcoală şi înaintea mea, la vreo două sute de metri, se afla o fată. Mergea agale, fără să dea semne că se grăbeşte, ceea ce m-a determinat şi pe mine să micşorez paşii, tocmai pentru a nu o pune în situaţia de a se jena de prezenţa mea. La rândul meu, m-aş fi simţit stânjenit, pentru că sigur nu aş fi ştiut ce să-i spun, cum s-o salut şi dacă s-o salut, mai ales că era mai mică decât mine.

Era frig, iar gerul făcea ca zăpada să scârţâie sub picioarele noastre. La un moment dat, tocmai din cauza acestui scârţâit sau poate chiar deranjat de acesta, dintr-o curte a ieşit un câine şi, fără să latre prea mult, a sărit pe fata dinaintea mea. Ea s-a speriat, a început să strige şi să se apere cu ghiozdanul pe care îl avea pe spate. Acela a fost momentul în care am intrat eu în scenă!

Fără să stau prea mult pe gânduri şi fără să mă gândesc că m-ar fi putut muşca, am alergat cât am putut de repede spre fată, strigând în acelaşi timp către câine. Acesta o apucase între timp de palton şi o trăgea către el. De frică sau poate într-un moment de maxim curaj, nu ştiu cum mi-am scos ghiozdanul din spate şi am început să lovesc în câine până când acesta s-a desprins şi a fugit lătrând.

Fata era foarte speriată şi a început să plângă. Am asigurat-o că nu mai trebuie să se teamă şi am mers împreună către şcoală. Pe atunci aveam vreo 14 ani.

Timpul a trecut, iar pe acea fată aveam să o întâlnesc de mai multe ori, dar niciodată în contextul în care o văzusem pentru prima dată. Am început să mergem mai des împreună către şcoală şi chiar ne ajutam la teme. Terminarea şcolii însă avea să ne despartă pentru un timp, eu mergând la facultate într-o localitate, iar ea, după ce absolvise la rândul ei şcoala generală, urmând o facultate dar în cu totul altă localitate şi mult mai departe decât mine.

Îmi amintesc şi astăzi cum, în prima ei vacanţă de Crăciun, ca studentă, venind acasă, ne-am reîntâlnit în curtea bisericii. Venise ca şi mine la Liturghie! Trebuie să mărturisesc, indiferent de cum voi fi înţeles, că a fost prima Liturghie la care nu m-am gândit la nimic altceva decât la ea. Cu toate încercările mele de a trăi momentul, de a fi atent la cuvintele şi gesturile preotului, ea "era în mine" şi asta mă făcea să cred că Dumnezeu are cu noi un plan.

Evident că după Liturghie am aşteptat-o, am intrat în vorbă cu ea, m-am arătat foarte interesat de ceea ce studia şi, pentru că aveam deja ceva experienţă ca student, i-am dat câteva sfaturi utile cu privire la sesiunea de examene, de care de altfel a şi ţinut cont, iar la final, terminând totul cu bine, nu a rezistat să nu mă sune, vorbindu-mi de succes. A fost pentru a doua oară când am asigurat-o că îi voi sta alături, dacă şi când va considera potrivit!

Dacă astăzi este soţia mea şi dacă avem împreună 24 de ani de căsătorie, o casă şi patru copii, înseamnă că în acea dimineaţă geroasă de iarnă, când am apărat-o de acel câine rău, şi mai ales acele sfaturi utile pe care i le-am dat pentru examen au avut şi mai au încă ecou în sufletul ei. Pot spune, fără să greşesc, că reîntâlnirea din curtea bisericii şi acea Liturghie la care m-am gândit aproape numai la ea au fost sămânţa pe care Dumnezeu a pus-o la baza viitoarei mele familii. Şi pentru asta îi mulţumesc! (Cristian)