Cine vrea să simtă fascinaţia creştinismului trebuie să ţină cont de parametrii societăţii actuale. Căci este un creştinism îngrămădit între lumesc şi religii rivale, între conservatorism şi progresism, între dezinteres şi angajare, între cunoştinţă a valorilor şi ignoranţă, între fundamentalism şi sincretism. Şi totuşi fără a fi strivit de toate acestea. Ba... dimpotrivă! El este cel care înglobează câte ceva din ele; şi asta datorită alunecărilor din partea unor membri ai Bisericii. Căci trăim într-o societate multiculturală. Dar să nu uităm că, de-a lungul istoriei sale bimilenare, creştinismul nu numai că a reuşit să înculturalizeze evanghelia, ci şi să evanghelizeze culturi şi civilizaţii întregi. Chiar dacă, pe undeva, civilizaţia europeană refuză să-şi recunoască rădăcinile profund creştine...
Pe de altă parte, există o dispută acută între fărâmiţare şi unitate. Multe popoare şi grupuri sunt în căutarea înflăcărată a propriei identităţi şi a unui spaţiu în care să şi-o realizeze. În acelaşi timp, există, la nivel extins, năzuinţa după o unitate paşnică între diferitele popoare, culturi şi religii aparţinând aceleiaşi lumi.
Or, creştinismul nu poate fi redus la utopie. Nu ţine de realităţi aflate deasupra norilor, într-o lume iluzorie. Căci însuşi Dumnezeu nu este departe sau străin. Chiar dacă experienţa personală de credinţă şi de har tinde spre intimitatea sufletului, Dumnezeu este prezent în mersul lumii. Şi prin creştinism... Ba chiar...
