În actualizările Crăciunului există posibilitatea ca prin credinţă să fie îmbrăţişat divinul în fragilitatea şi gingăşia unui prunc; iar aceasta, datorită misterului central al sărbătorii: întruparea. Tot cu această ocazie, dar nu numai, în mod sacramental poate fi experimentat ceva ce tinde spre mai mult decât o îmbrăţişare: unirea intimă cu dumnezeirea din sfânta Împărtăşanie. Iar aceasta tocmai pe linia întrupare-sacrificiu-prezenţă: întruparea Fiului lui Dumnezeu, sacrificiul său mântuitor de pe cruce şi prezenţa sa sacramentală cu trupul glorificat de după înviere. Pe de altă parte, prin revelaţie, din felul în care, odată întrupat, Fiul ni l-a putut descoperi pe Tatăl ceresc - adică exact aşa cum este -, orice păcătos se poate simţi, în momentul întoarcerii, asemenea fiului risipitor, cuprins de braţele deschise spre îmbrăţişare. Aşa se comportă Dumnezeu. Aşa trebuie să-l percepem. Şi spre îmbrăţişarea lui veşnică trebuie să tindem.
"În afara creştinismului - scrie Henri de Lubac - nimic nu ajunge la scopul său, la unicul scop spre care tind, fără să ştie, toate aspiraţiile omeneşti, toate eforturile omeneşti, iar acest scop este îmbrăţişarea lui Dumnezeu întru Cristos". Până la urmă totul este posibil numai întru Cristos. Chiar şi îmbrăţişarea mistică despre care vorbesc marii sfinţi ai Bisericii. Acea Biserică prezentată de sfântul Paul ca fiind mireasa lui Cristos şi care nu poate exista decât orientată spre îmbrăţişare.
