Pr. Emmanuel Galgidele din Kenya, un preot tânăr ce lucrează în Maikona alături de pr. Claudiu Iştoc şi de pr. Cezar Chelaru-Dămoc, a vizitat România, ocazie potrivită pentru a-i adresa câteva întrebări.

- Părinte Emmanuel, cum ai ajuns preot?

Când eram copil obişnuiam să fiu ministrant, iar părintele m-a întrebat dacă nu cumva aş vrea să devin preot, să evanghelizez mai uşor oamenii. I-am spus că îmi doresc, dar nu cred că părinţii ar fi de acord, deoarece, conform tradiţiei, un bărbat trebuie să se căsătorească, iar eu eram singurul băiat dintre cei şase copii. Mi-a spus să nu îmi fac griji, aşa încât am mers la seminar şi, uşor-uşor, am fost interesat tot mai mult să devin preot.

- Ca preot, care sunt cele mai mari provocări?

Cea mai mare provocare este să ştii cum să faci faţă tradiţiilor. Există tineri care ar vrea să devină preoţi, dar din cauza familiei şi a tradiţiilor se descurajează, fiind un mod de viaţă neînţeles şi greu de acceptat. Ca preot apoi, sunt multe lucruri de făcut, dar prioritatea rămâne a-l vesti pe Cristos şi a fi apropiat de oameni, respectându-le tradiţiile şi obiceiurile.

- Ce cred oamenii despre credinţa creştin-catolică în raport cu tradiţiile locale?

Credinţa creştin-catolică este foarte bine văzută pentru că valorile pe care le întâlnim în creştinism, precum respectul, dragostea, sacrificiul, le întâlnim şi în tradiţie. La acestea se adaugă obişnuinţa de a sacrifica şi de a oferi sângele unui animal pentru a-l bucura pe Dumnezeu, lucru care este în strânsă legătură cu sângele lui Cristos, vărsat pe cruce pentru oameni. Eu folosesc des această asemănare.

- Cum sunt văzuţi misionarii şi proiectele lor vizavi de problemele oamenilor?

Misionarii sunt foarte bine văzuţi şi apreciaţi. Fiind săraci, neavând pământ fertil şi depinzând de animalele care-şi caută hrana pe câmpurile uscate, oamenii ştiu că misionarii sunt acolo ca să-i ajute. Am înţeles că şi românilor le este greu şi pleacă în alte ţări, şi de aceea sunt cu atât mai recunoscător pentru tot ceea ce au făcut pentru noi: cisternele pentru apa atât de necesară, şcolile şi internatele pentru copiii care acum nu mai merg prin deşert, hrana pentru grădiniţe, cantina săracilor. Toate sunt o binecuvântare. În cultura noastră, când primeşti ceva, trebuie să dăruieşti mai departe, de aceea suntem recunoscători că ne dăruiţi atât de mult, şi nu mă refer la banii daţi în mână, ci la sprijinirea proiectelor pentru educaţie şi dezvoltare, care ne ajută să creştem şi să ne descurcăm singuri.

- Ai vizitat puţin ţara noastră. Cu ce impresie ai rămas?

Oamenii din România sunt buni, prietenoşi şi deschişi, iar credinţa creştină este parte din voi şi îmi place lucrul acesta. Am văzut oameni care făceau semnul crucii trecând strada, am văzut biserica plină fără să fie duminică, am văzut legătura frumoasă a preoţilor cu oamenii. M-au impresionat! Cât am fost pe drumuri şi mai ales pe Rarău, vă spun că am văzut o ţară frumoasă şi verde. Trebuie să fiţi recunoscători pentru asta.

- La final, ai un gând pentru cititori?

Vă mulţumesc, vă mulţumesc tare mult. Contribuţiile primite prin Centrul Misionar şi rugăciunile voastre ne-au ajutat mult să creştem şi să întărim Biserica din Kenya. Continuaţi să vă rugaţi pentru noi! Dumnezeu să vă binecuvânteze!