În urmă cu 50 de ani, mai exact la 29 februarie 1968, trecea la cele veşnice preotul Anton Trifaş, rector la Seminarul diecezan din Iaşi în perioadele 1946-1948 şi 1956-1967. Evenimentul a fost comemorat în satul natal al pr. Anton Trifaş, Horleşti, printr-o celebrare liturgică prezidată de PS Petru Gherghel, cu participarea Mons. Benone Farcaş - rectorul Seminarului major diecezan -, a corpului profesoral, precum şi a comunităţii seminariale. După sfânta Liturghie a fost vizitat şi binecuvântat mormântul din cimitirul satului.
Pr. Anton Trifaş s-a născut la 21 octombrie 1906. A studiat în seminariile din Iaşi, Bucureşti şi Genova. A fost sfinţit preot la 21 mai 1932 la Genova. Odată reîntors în ţară, a activat în parohiile Iaşi, Grozeşti (actualmente Oituz), Dărmăneşti şi Rădăuţi. A fost numit rector la 20 august 1946.
În urma denunţării de la 24 august 1948, că a sustras de la inventariere "una maşină de stropit via, două găleţi roşii, una găleată de zinc albă şi două bucăţi de lanţ în lungime de 6-7 metri", încălcând prevederile care vizau confiscarea şi naţionalizarea bunurilor şcolilor confesionale, precum şi a învinuirii de "delict de găzduire a unui prizonier de război", pr. Anton Trifaş este condamnat la 15 decembrie 1949 la un an de închisoare corecţională, pe care l-a executat în penitenciarul de la Galata şi în renumita închisoare de la Aiud. După eliberare şi-a reînceput activitatea sacerdotală la Iaşi şi Oituz.
La 3 octombrie 1956 îşi va relua funcţia de rector al seminarului. Acest lucru era din nou posibil în urma deschiderii la Iaşi a secţiei române a Institutului Teologic Romano-Catolic de Grad Universitar Alba-Iulia şi a retrocedării clădirii de pe Copou, care până atunci fusese naţionalizată. Va conduce seminarul în această calitate până în anul 1967. În timpul cât a fost rector, a fost propus şi aprobat un nou Regulament al institutului, s-a dedicat trup şi suflet activităţii de formare a viitorilor preoţi, demonstrând un spirit foarte pragmatic în domeniul organizatoric. Aceasta s-a verificat mai ales în restaurarea clădirii institutului, pe care l-a dotat cu cele necesare pentru studiu, cazare şi masă. A fost supranumit de seminarişti doctor practicus (doctor practic). La 29 februarie 1968, după o viaţă întreţesută cu muncă şi suferinţe, îşi încheie drumul pe acest pământ, cu nădejdea răsplăţii din partea celui pe care l-a slujit, marele preot, Isus Cristos.
