Dorinţa după ceva nou a fost mereu prezentă în mintea omului. Ideea de noutate cu dimensiuni universale a intrat în act însă odată cu proiectarea într-un orizont deschis a promisiunii lui Dumnezeu: "Iată, eu fac totul nou!" Din acel moment, "noul" a devenit semnul unei transformări totale. Începând cu noul mod de a acţiona al lui Dumnezeu, noua alianţă, noul exod, noul David, cer nou şi pământ nou, profeţite în Vechiul Testament, şi continuând cu noul Ierusalim, omul nou, noua creaţie şi viaţa cea nouă, din Noul Testament, toate acestea au o rezonanţă aparte. Este vorba despre indicii care anticipă un viitor ce nu este încă aici şi acum, dar care se poate realiza stabilind corespondenţe simple cu ceea ce este vechi şi reînnoind ceea ce este cunoscut de mult timp, dar şi rupând-o în acelaşi timp cu tot ceea ce se opune înnoirii.
Riscul banalizării ideii înseşi de înnoire este prezent în timpul nostru din cauza inculcării practicii de "unică folosinţă" şi "reciclare". "Nou" înseamnă astăzi "altul". Numai în hinduism, pe lângă ideea de creator (Brahma) şi păstrător al creaţiei (Vişnu), mai există şi cea de distrugător pentru a face din nou (Şiva), omul trebuind să se pună bine cu fiecare. În creştinism, înnoirea înseamnă perfecţionare, tendinţă spre desăvârşire. Totul pornind din interior. Conform voinţei divine.
