Multor creştini li s-a lipit de inimă imnul iubirii din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni (capitolul 13), în special "refrenul": "Dacă nu am dragoste"... Aici pare că accentul este pus pe motivaţia interioară. Pe de altă parte, sfântul Toma de Aquino susţine că "forma tuturor virtuţilor" este dragostea creştină. Ca şi cum acestea ar trebui să îmbrace o haină comună, un fel de uniformă. Nu sunt două alunecări: spre interior, respectiv spre exterior. Cele două poziţionări sunt complementare. Se greşeşte când se punctează doar pe aşa-numita viaţă interioară, cu rolul decisiv al intenţiei bune, sau când totul se reduce la un fel de formalism (de faţadă). Iar în cazul acestor riscuri se uită ceva...
La baza oricărei spiritualităţi se află întâlnirea cu Domnul, o experienţă determinantă pentru ceea ce urmează. Iar ceea ce urmează este o cale de străbătut împreună. Cu Domnul şi cu fraţii. Un parcurs "conform Duhului". Nu un fel de cărare trasată dinainte cu toate detaliile. Mai curând un drum care se construieşte înaintând. Iar model, în acest sens, nu ne poate fi decât acelaşi apostol Paul. El a înaintat intrând în polemică. Cu Legea. Pentru a ajunge la curajoasa afirmare a "libertăţii fiilor lui Dumnezeu". Libertatea de a iubi. Chiar şi când această iubire nu este vizibilă. Sau nu este recunoscută...
