Cei care ştiu şi admit că Dumnezeu este creatorul a toate şi al tuturor s-ar cuveni să recunoască dependenţa totală a acestora, îndeosebi a acelora dotate cu minte, cu voinţă şi spirit nemuritor, de Dumnezeu: "Binecuvântaţi-l toate lucrările Domnului pe Domnul, lăudaţi-l şi preamăriţi-l în veci! [...] Binecuvântaţi-l duhuri şi suflete ale drepţilor pe Domnul, binecuvântaţi-l sfinţi şi smeriţi cu inima pe Domnul!" (Daniel 3,57.86-87).
Când toate se desfăşoară în ordine, când suntem sănătoşi şi prosperi, exclamăm bucuroşi: Ce bun este Dumnezeu, el este într-adevăr cu noi!
Când însă apar necazurile de tot felul şi se ţin de noi precum scaiul, începem să cârtim şi chiar să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu, care, de fapt, este acelaşi Emanuel! În această privinţă suntem sfătuiţi să-l ascultăm pe dreptul Iob, cel greu încercat, dar care îşi păstrează cumpătul, spunând: "Dacă binele îl primim de la Dumnezeu, răul să nu-l primim?" (2,10). Istoria poporului ales, Israel, este un mozaic de binecuvântări şi de încercări, chiar foarte dure, în funcţie şi de fidelitatea sau infidelitatea faţă de Iahve. Însă modelul absolut al atitudinii ce se cuvine s-o avem şi în cele mai mari încercări este însuşi Isus, în timpul pătimirii sale îndurate pentru noi: "Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu" (Mt 26,39b). Iar în chinul cumplit al sfârşitului, parcă exasperat, a strigat: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46). Evanghelistul Luca menţionează şi aceste ultime cuvinte mângâietoare: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu" (23,46).
Putem fi siguri că toţi sfinţii şi sfintele lui Dumnezeu (apostoli, martiri, mărturisitori, fecioare) au învins toate dificultăţile încrezători în harul lui Dumnezeu. Ei ne spun într-un glas: Cu adevărat, Isus este Emanuel, Dumnezeu cu noi în toate încercările vieţii.
