Ce mare lucru că un tânăr se îndrăgosteşte de o tânără!?! Un gest firesc, normal şi oarecum presupus, în vederea încheierii unei căsătorii. De altfel, cum poţi să te căsătoreşti fără să iubeşti? E întrebarea la care am încercat să răspund şi eu gândindu-mă la căsătoria mea, dar şi la parcursul ei de până acum.

Când am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie, nu m-am gândit niciodată dacă o iubesc sau nu. Mi-a plăcut de ea şi atât! N-am conceptualizat ceea ce simţeam, nu am măsurat şi nici măcar nu am studiat ceea ce simţeam pentru ea. Era ceva firesc, ceva ce venea de undeva din interiorul meu, fără să ştiu exact de unde, un ceva ce mă motiva, ce m-a transformat şi, mai ales, ceva ce m-a determinat, fără să ştiu cu adevărat ce înseamnă, să o cer în căsătorie. Nici nu mai ştiu ce i-am spus, îmi amintesc doar zâmbetul ei din colţul gurii şi impresia că pe undeva se aştepta la o astfel de cerere.

Astăzi, la distanţă de ani de acel moment, încercând să mă gândesc la ce a fost în mintea mea şi de unde am avut atât curaj, îmi dau seama că ceea ce m-a determinat să accept o astfel de provocare a fost o forţă greu de explicat în cuvinte, dar care sigur m-a călăuzit şi mă călăuzeşte de atunci şi până astăzi. Cei mai mulţi o numesc "iubire", dar eu n-aş numi-o aşa, ci mai degrabă "dar", darul pe care Dumnezeu mi l-a făcut fără să am vreun merit.

În soţia mea, în tânăra de care mă îndrăgostisem cu mulţi ani în urmă, în realitate era el, era Dumnezeu, care prin ea m-a atras oarecum într-o "cursă" a iubirii, a voit să se asigure că îl voi iubi mereu şi că nu-l voi părăsi nici la bine, nici la rău. Ba mai mult, prin copiii pe care ni i-a oferit, ne-a legat şi mai mult de el, ne-a făcut să-i experimentăm gingăşia, să-i auzim glasul, să-i simţim pulsul inimii, să-i vedem frumuseţea, să-l simţim ca fiind viaţa.

La întrebarea: "Ce m-a atras la soţia mea? De ce m-am îndrăgostit de ea?", dincolo de orice răspuns elaborat, ceea ce îmi vine în minte mereu este: "El!" Dumnezeu era în spatele frumuseţii ei, a gingăşiei, a maternităţii, a farmecului ei, era în privirea, în gesturile, în îmbrăţişarea ei tandră şi mă aştepta. Iar eu, fără să ştiu măcar o boabă din ceea ce avea să-mi rezerve alături de ea şi implicit alături de El, m-am aruncat în ceea ce numim "familie", am acceptat să-l iau ca partener de drum, să-l simt alături când mi-e bine şi să-i cer ajutorul când mi-e greu.

Nu, fără soţia mea nu aş concepe frumuseţea vieţii. Ea este cea care îmi luminează orice zi, indiferent cât de înnorată este, e cea care mă motivează, care îmi provoacă dor când plec de acasă şi emoţia întâlnirii când trebuie să mă întorc. E cea care are grijă de copii, de casă şi de atmosfera din casă. E cea care prin prezenţa ei îmi vorbeşte în orice moment despre Dumnezeu. În ea mă regăsesc în cartea creaţiei, aşa cum mă regăsesc şi în evanghelii. E bunătate, e zâmbet, e sacrificiu, e acel ceva sau cineva pe care nu ai vrea să-l pierzi niciodată. E darul lui Dumnezeu pentru mine!

Şi cum să nu-l slujesc pe Dumnezeu prin ea, când îmi cere acest lucru?!? Gingăşia şi sensibilitatea ei este completată de curajul şi determinarea mea. Forţa mea vine să ajute acolo unde ea nu poate. Rugăciunea mea este îmbinată cu rugăciunea ei şi de la amândoi se înalţă către ceruri, cerând de la Dumnezeu să ne împrospăteze în iubire.

Ce înţelepciune! Să-l atragi pe un bărbat printr-o femeie şi pe o femeie printr-un bărbat şi să-i chemi la viaţa de familie pentru ca acolo, prin slujire reciprocă, de fapt să fie slujit şi iubit el, Dumnezeu. Aşa ceva doar Dumnezeu putea să concretizeze! (Andrei)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba