Marele teolog Karl Rahner scrie undeva: "În cadrul oricărui popor, Biserica vizibilă trebuie să constituie semnul salvific (mântuitor) sacramental pentru toţi, semn valabil pentru toate timpurile oricărui popor şi, totodată, valabil pentru toate persoanele individuale din acelaşi popor, chiar şi pentru cele care nu aparţin Bisericii ca societate vizibilă. Iar în aceasta se conjugă - printr-o unitate intimă - un optimism încrezător cu privire la mântuirea tuturor (optimism simţit deseori ca o frânare a avântului misionar) şi o voinţă misionară hotărâtă".
De altfel, conform învăţăturii conciliare, Biserica este principalul sacrament de mântuire, din care pornesc asemenea unor raze cele şapte sacramente. Iar legătura dintre semn (care spune ceva: mântuire, în cazul de faţă) şi conţinutul sacramental (harul activ) nu poate fi percepută cu adevărat decât printr-o practică frecventă până la idealul de viaţă sacramentală. Iată de ce, în cazul celor care fac parte din Biserică, pasul nu trebuie făcut înapoi - aşa cum se procedează într-o sală de expoziţie - pentru a admira marele semn sau celelalte semne (sfintele taine). A intra cu hotărâre în sfera harului şi a emana la rândul tău raze binefăcătoare pentru cei din preajmă înseamnă şi încredere în puterea mântuitoare a ceea ce a instituit Isus Cristos, dar mai înseamnă şi voinţă misionară. Căci, pe lângă mesajul evanghelic, trebuie răspândită şi lumina harului.
