Interviu cu Mons. Benone Farcaş, rector al Institutului Teologic din Iaşi

Pentru mine preoţia constituie sensul vieţii mele

- Cum funcţionează Seminarul din Iaşi? Câţi seminarişti sunt? Câţi profesori?

Seminarul este o comunitate care împlineşte misiunea de a pregăti preoţi pentru Biserica lui Cristos. Este locul în care tinerii care intenţionează să se apropie de sfânta Preoţie primesc o educaţie spirituală adecvată şi o instruire intelectuală temeinică pentru ca, unindu-se cu Cristos Domnul, să devină preoţi sfinţi şi înţelepţi în slujirea lui Dumnezeu şi a poporului creştin. La sfârşitul anului universitar 2016-2017 erau 84 de seminarişti aflaţi în grija a 18 profesori.

- Cam câţi preoţi au ieşit până acum din Seminarul de Iaşi?

În cei 131 de ani, de când Seminarul "Sfântul Iosif" a fost înfiinţat, au fost hirotoniţi 740 de preoţi. Aceştia şi-au împlinit sau continuă să-şi împlinească misiunea preoţească în primul rând în Dieceza de Iaşi, apoi în Arhidieceza de Bucureşti, dar şi în multe alte locuri din Europa, SUA şi chiar în ţările de misiune din Africa şi America de Sud.

- În ce constă misiunea dv.?

Rectorul este numit de episcopul diecezei şi are misiunea de a conduce Seminarul şi de a fi reprezentantul său legal în faţa Bisericii şi a societăţii civile. Rectorul este primul responsabil al vieţii din Seminar, fiind coordonatorul principal al tuturor sectoarelor de activitate din institut şi are datoria de a veghea, cu prudenţă şi bunătate, la respectarea normelor generale ale Bisericii cu privire la formarea viitorilor preoţi, la respectarea statutului şi a regulamentelor institutului, precum şi a legislaţiei civile în vigoare. În împlinirea acestei importante misiuni, rectorul este ajutat de mai mulţi colaboratori: vicerector, formatori, spirituali, administrator şi de întreg corpul profesoral.

- Ce simte un rector când este sfinţită o nouă serie de preoţi, aşa cum a fost în ziua de 23 iunie?

Alături de confraţii mei preoţi implicaţi în munca de formare, experimentăm o multitudine de trăiri atunci când însoţim la altar o nouă promoţie de preoţi. Sunt, cred, aceleaşi sentimente pe care le trăieşte un tată care îşi priveşte fiul plecând din familie pentru a-şi construi propria viaţă. Satisfacţia unei misiuni pe care ne-am străduit să o împlinim cât mai bine, speranţa unei activităţi cât mai rodnice a noilor preoţi în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar şi o oarecare nelinişte sfântă generată de greutăţile şi obstacolele pe care, cu siguranţă, le vor întâlni în împlinirea misiunii lor preoţeşti.

- Ce ar trebui să ştie un tânăr care doreşte să urmeze Seminarul?

Două sunt îndemnurile pe care le-aş împărtăşi tinerilor care doresc să-l urmeze pe Cristos pe calea preoţiei. Mai întâi să aibă curajul de a păşi cu generozitate pe această cale pe care nu vor fi niciodată singuri; îl vor avea întotdeauna alături pe cel mai fidel şi mai bun prieten, Cristos, care nu se va lăsa niciodată întrecut în generozitate. Să nu se lase descurajaţi de persoane sau evenimente care vor încerca să-i abată de la trăirea acestei sfinte aventuri. Apoi i-aş îndemna să nu se teamă să-l urmeze pe Cristos; el este singurul care nu dezamăgeşte niciodată, niciodată.

- Care-i programul pe care trebuie să-l urmeze cel care este admis la Seminar? Ce face în timpul celor şase-şapte ani?

Programul de formare este astfel structurat încât seminariştii să-şi poată însuşi treptat tot bagajul de calităţi şi cunoştinţe care să-i poată apropia cât mai mult de Cristos, marele preot. Primii doi ani sunt dedicaţi studierii ştiinţelor filozofiei menite să-i introducă pe calea studierii teologiei pe care o vor aprofunda în următorii patru ani. La aceştia se adaugă, între anii 4 şi 5, practica unui an pastoral petrecut într-o parohie sau o altă instituţie bisericească, în timpul căruia seminariştii experimentează situaţiile reale şi concrete în care se vor afla odată ce vor fi hirotoniţi preoţi. În tot acest timp ei, călăuziţi şi asistaţi de formatori şi profesori, îşi desăvârşesc formarea lor umană, spirituală, pastorală şi intelectuală.

- Ce exemple de preoţi sfinţi vă fascinează şi de ce?

Istoria Bisericii este plină de modele extraordinare de preoţi sfinţi. Unul dintre cei care continuă să mă fascineze şi azi este sfântul Ioan Vianney, parohul de Ars. Încrederea desăvârşită în Dumnezeu, curajul care întrecea deseori limitele cutezanţei, generozitatea fără limite în dăruirea faţă de poporul creştin, caritatea fără margini sunt trăsăturile care m-au fermecat de-a lungul timpului şi continuă să fie pentru mine modele de trăire sacerdotală.

- Ce este pentru dv. preoţia? Cum s-a născut vocaţia la preoţie?

Fiind crescut şi educat într-o familie în care credinţa în Dumnezeu şi fidelitatea faţă de Biserică erau caracteristici fundamentale, aproape că nu pot să identific momentul sau modul în care s-a născut în mine vocaţia la preoţie. Ea a venit în mod natural, ca o împlinire firească a credinţei mele. De aceea pentru mine preoţia constituie sensul vieţii mele. Nu îmi pot imagina viaţa altfel decât trăindu-mi preoţia în serviciul lui Dumnezeu şi al oamenilor.

- Ce amintiri păstraţi din anii de Seminar?

Dumnezeu a ştiut să împletească în mod atât de armonios, în timpul petrecut în Seminar, zilele însorite cu cele înnorate, împlinirile şi eşecurile, bucuriile şi întristările, certitudinile şi îndoielile, astfel încât, cu trecerea timpului, amintirile din Seminar se constituie din ce în ce mai mult într-un mozaic mirific care-mi descoperă tot mai clar cât de mult m-a iubit şi mă iubeşte Tatăl ceresc.

- De ce e frumos să fii preot?

Pentru că a fi preot înseamnă a fi îndrăgostit de Dumnezeu, iar a fi îndrăgostit de Dumnezeu este cea mai frumoasă poveste de dragoste, cea mai frumoasă aventură, cea mai mare dintre toate împlinirile omeneşti.