Suntem foarte obişnuiţi să ne adresăm lui Dumnezeu cu "tu", să trăim cu mare familiaritate relaţia noastră cu creatorul nostru şi al universului, cu Dumnezeul vieţii, care l-a înviat din morţi pe Fiul său! Este o obişnuinţă normală, dar care nu ar trebui să excludă conştientizarea acestui mare dar pe care Dumnezeu ni-l face: să intre în dialog cu noi, să ne putem adresa ca unui prieten, să îl putem invoca drept Tată, fără a avea reţineri în privinţa aceasta şi fără a ne formaliza. Dacă ar fi să facem un studiu de istorie a religiilor, probabil nu am descoperi vreo divinitate la care oamenii s-au închinat de-a lungul timpului, care să permită o astfel de apropiere. Darul de a ne putea adresa la "per tu" lui Dumnezeu este semnul iubirii sale, a apropierii faţă de om.

Atunci când ne adresăm cuiva cu "tu" înseamnă că s-a instaurat o relaţie de apropiere. Dimpotrivă, atunci când folosim "dumneavoastră" dorim să arătăm respectul, însă este şi manifestarea unei atitudini care indică o anumită distanţă dictată de raporturile formale. În general, în familie adresarea este cu "tu", deoarece aici este leagănul relaţiilor afective marcate de iubire, atenţie reciprocă şi împărtăşire a trăirilor de zi cu zi.

Căutarea, descoperirea, nevoia, aşteptarea unui "tu" uman şi a unui "tu" divin sunt atât de intens prezentate de Sfânta Scriptură. Relaţia atât de apropiată dintre Dumnezeu reiese încă de la prima adresare a lui Dumnezeu către Adam: "(Tu) Poţi să mănânci din orice pom din grădină, dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci..." (cf. Gen 2,16-17). După primul păcat, Adam răspunde astfel lui Dumnezeu care îl caută: "Am auzit glasul tău în grădină, a răspuns el, dar mi-a fost teamă pentru că eram gol; de aceea m-am ascuns" (Gen 3,10). Din acest moment, întreaga Sfântă Scriptură revelează acţiunea lui Dumnezeu pentru a restabili relaţia apropiată cu omul, la "tu per tu", fără teamă, fără distanţe, fără trădări.

Sărbătoarea Paştelui, a învierii lui Isus Cristos, ne ajută să aprofundăm această relaţie atât de apropiată cu Dumnezeu şi să o reînnoim, astfel încât raportul nostru cu Dumnezeu să fie marcat de bucurie, de lumină şi de viaţă adevărată; adică, fără teamă, fără ascunzişuri, fără adresări formale, fără distanţe artificiale.

Două episoade din Noul Testament ne ajută în privinţa aceasta. Cristos îi întreabă într-o zi pe ucenicii săi: "Cine spune lumea că sunt eu?" După diferite răspunsuri, Petru, dă răspunsul adevărat în numele tuturor apostolilor: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Mt 16,16). Petru ajunge să recunoască acest "tu" al lui Cristos după un timp în care l-a urmat, după un drum de ucenic. Doar cine este capabil să lase totul şi să îl urmeze pe Mântuitorul poate ajunge să se bucure de o relaţie atât de apropiată.

Un al doilea episod semnificativ este acela al întâlnirii dintre Isus cel înviat şi Maria Magdalena. Aceasta nu reuşeşte să îl recunoască pe Isus, decât în momentul în care acesta o cheamă pe nume, când i se adresează la "per tu". Acest fapt luminează inima şi ochii Mariei Magdalena care îl recunoaşte şi îl adoră. Grădina mormântului gol devine un loc la vieţii şi al speranţei. Doar cine este capabil să recunoască prezenţa şi acţiunea continuă a Mântuitorului în propria viaţă poate să stabilească o relaţie de prietenie, dar care nu exclude adorarea divinităţii sale, fără ca acest lucru să împiedice apropierea.

Sărbătoarea Învierii lui Cristos poate să ne ajute să întărim legătura noastră cu cel care se face prietenul nostru şi tovarăşul de drum, bucuroşi că putem să îi spunem "tu" cu toată sinceritatea!

Cristos a înviat! Adevărat a înviat!