Când vine vorba de pesimism sau optimism, se are în vedere numai latura negativă sau, respectiv, cea pozitivă a existenţei. Or, în mod evident, ambele poziţionări trebuie excluse pentru că viciază prin aspectul strict unilateral. În locul lor însă este mai corectă însuşirea unui sănătos realism creştin: sinteză a unei sfinte frici şi a unei nemărginite speranţe.
De altfel, e imposibil, în calitate de creştin, să închizi ochii şi să ignori pericolul real al condamnării veşnice, dacă ţii cont de marile căderi: de la prăbuşirea îngerilor, continuând cu neascultarea adamică şi trădarea unuia dintre apostoli, până la necredinţa şi imoralitatea lumii moderne. Pe de altă parte, este la fel de imposibil să nu te deschizi plin de încântare la revelaţia infinitei iubiri milostive a lui Dumnezeu.
Oricine se poate pierde, e adevărat, dar la fel de adevărat este şi că oricine - dacă vrea - se poate mântui. Din partea lui Dumnezeu lucrurile sunt clare: "Când voi fi înălţat de la pământ - adică răstignit - îi voi atrage la mine pe toţi". Omul, în ceea ce-l priveşte, înţelegând secretul milostivirii divine, după orice cădere, poate relua lupta cu şi mai multă speranţă decât înainte. Iar secretul este acesta: a se apleca asupra mizeriei celui păcătos pentru a trage din sufletul pocăit un şi mai mare avânt spre victorie.
