Micul emigrant

Istorioară morală de Christophor v. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Administratorul, la care era dator Laurenţiu, era un bărbat sever care nu stătea la discuţii. Când Laurenţiu i-a spus că nu are întreaga sumă pe care trebuia să o plătească şi l-a rugat să-l mai aştepte cu restul de bani, administratorul nici nu a voit să audă. A numărat banii, i-a încasat, a scris o chitanţă cu suma primită cu observaţia cât mai are de achitat şi apoi a spus:

- Ştiţi care sunt clauzele contractului. Dacă nu achitaţi până la apusul soarelui cei 22 de fiorini până la ultimul ban, încetaţi de a mai fi arendaş; va trebui să părăsiţi locuinţa şi să vă luaţi toiagul pentru a pleca în pribegie. Din mobila casei sau din vitele voastre voi reţine cât face restul de plată. În tot acest timp s-a prezentat un alt arendaş care era dispus chiar să plătească mai mult decât ne-a fost învoiala.

A scos apoi contractul de arendare din geanta sa, l-a deschis şi a spus:

- Citiţi! Aici este scrisă suma pe care aţi promis-o. Aţi şi semnat. Nu se mai poate face nici o modificare. Vedeţi şi ştiţi care este părerea mea şi prin urmare puteţi pleca!

Laurenţiu se întorcea acasă prin pădure cu inima întristată. Se gândea la durerea pe care avea să o provoace soţiei şi copiilor; gândindu-se la aceasta, i-au dat lacrimile şi adesea suspina aşa de tare, ca şi cum totul avea să se sfârşească. Drumul spre casă ducea prin apropierea stejarului unde l-a găsit pe micul Ludovic. Pe o cărare lăturalnică s-a îndreptat spre copac, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cu lacrimi fierbinţi şi cu mâinile împreunate:

- Scumpul meu, Dumnezeu! Aici, în acest loc, a îngenuncheat, nu demult, Ludovic, un copil sărac şi părăsit, şi s-a rugat cu mâinile ridicate spre tine - şi tu i-ai ascultat rugăciunea! Acum îngenunchez şi eu aici şi mă rog ţie în necazul meu. Fă să ajungă rugăciunea mea la tine, îndură-te de mine, de soţia mea, de copiii mei şi de Ludovic! Ah! bunule Dumnezeu, tu ai spus odată: "Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire". Eu m-am îndurat de acest copil; îndură-te şi tu de mine şi de copiii mei! Bunule Dumnezeu, nu lăsa neascultată rugăciunea mea.

Laurenţiu, după ce a terminat rugăciunea, s-a ridicat mângâiat. Abia a făcut câţiva paşi şi a văzut-o pe soţia lui venind spre el. Laurenţiu a rămas foarte mirat şi a strigat:

- S-a întâmplat ceva rău că ai venit înaintea mea?

Dar ea a spus:

- Nu, şi zâmbea, iar chipul ei lumina ca a unui înger.

- Nu-i aşa, a spus ea când a ajuns la el, că administratorul nu vrea să aştepte? Aşa ceva am presimţit şi eu! a spus Ioana cu o faţă zâmbitoare.

Laurenţiu i-a spus:

- Toate acestea mi le poţi spune cu zâmbetul pe buze?

- Acuma da, a răspuns Ioana; căci Dumnezeu ne-a trimis un ajutor. Inima mea este plină de mulţumire şi bucurie, şi aş fi în stare să strig de bucurie şi să mulţumesc în faţa omenirii întregi! N-am putut să mai aştept până ce ajungi acasă; a trebuit să alerg înaintea ta ca să-ţi spun marea fericire care a venit asupra noastră. Dumnezeu ne-a ajutat într-un mod minunat, ia priveşte aici!

Ea a deschis mâna şi i-a arătat 20 de galbeni, toţi nou nouţi, cu marginile încă ascuţite.

Laurenţiu nu putea crede ochilor.

- Pentru numele lui Dumnezeu, a strigat el, de unde ai luat atâta aur?

Ioana i-a răspuns:

- Ai putea să încerci să ghiceşti ani de-a rândul şi tot nu ai ghici niciodată. Îţi voi istorisi totul pe larg! Când ai plecat eram atât de tristă, încât nici nu-ţi pot spune. Copiii mai mari erau la ora de religie; cei mici se jucau în grădina cu pomi pe pajiştea verde. Cel mai mic era în leagăn şi dormea dulce şi liniştit. Căutam hainele pe care trebuia să le cârpesc şi m-am aşezat la masă în camera de jos. Coseam cu mare sârguinţă şi mă rugam necontenit lui Dumnezeu din adâncul inimii. În tot acest timp priveam când la copiii din grădină, când la copilaşul din leagăn. Ah, suspinam în repetate rânduri, îndură-te de aceşti sărmani copii, care încă nu ştiu nimic despre tristeţea ce mă apasă şi nici despre mizeria care îi ameninţă! Ici colea cădea câte o lacrimă de mamă pe hainele copiilor, la care tocmai coseam. Am început să cos şi la fracul cel albastru al lui Ludovic, care şi el începea să se rupă. Am cusut într-o parte unde s-a descusut şi mă uitam să văd dacă nu lipseşte vreun nasture. Iată că observ la unul dintre nasturi, care era acoperit cu postav albastru, că marginea este uzată. Din această deschizătură strălucea ceva ca aurul. Am deschis şi mai tare această ruptură cu unghia - şi iată că a ieşit la iveală un galben. Poţi să-ţi închipui cât de mirată am rămas. O Dumnezeule, mă gândeam eu, aici este aur! Cum a ajuns acesta aici? Stăteam şi mă gândeam; nu-mi puteam închipui altceva decât că a fost cusut pentru a fi astfel ascuns. Apoi mă gândeam mai departe la mama lui Ludovic care a trebuit să fugă. Cei refugiaţi sunt mereu expuşi la multe primejdii. Ea a încercat în felul acesta să ascundă banii de mâinile tâlharilor. Şi mă gândeam: cu siguranţă şi nasturii ceilalţi conţin bucăţi de aur. Am desfăcut nasture cu nasture şi am găsit în fiecare câte un galben. Aşa am ajuns la aceşti 20 de napolioni; în felul acesta Dumnezeu ne-a salvat din acest necaz mare. Acum poţi achita întreaga sumă administratorului şi noi vom putea rămâne împreună cu copiii în locuinţa de acum.

Laurenţiu a spus gânditor:

- Nu cred că e bine să ne folosim de aceşti bani! Doar nu sunt ai noştri; ei aparţin mamei lui Ludovic. Să mă ferească Domnul de banii şi averea străină!

- Şi eu m-am gândit la aceasta, a spus Ioana. Ascultă care este părerea mea despre aceasta. Deoarece mama lui Ludovic nu este aşa de săracă, cum am crezut noi, ba chiar mai bogată decât noi, de aceea, cu siguranţă, ar fi dispusă să plătească ceva pentru întreţinerea copilului ei. La urma urmei am avea dreptul de a pretinde aşa ceva. Şi cred că un fiorin pentru toată întreţinerea pe săptămână nu ar fi prea mult. Apoi, noi am cheltuit mult cu Ludovic. (va urma)