Micul emigrant

(continuare din numărul trecut)

Istorioară morală de Christophor v. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

Ţăranii nu puteau să se împace cu ideea ca un străin să vină şi să arendeze frumoasa moşioară boierească. Apoi, de mult voia să arendeze această moşioară acel renumit Ghiară şi a ştiut de pe atunci să-i înduplece pe ţărani ca la licitaţie să nu urce oferta prea sus. Ghiară a crezut că pentru o arendă neînsemnată va primi moşia. Dar văzând că în locul învoirii din partea stăpânului a fost numit un alt arendaş în persoana lui Laurenţiu, s-a mâniat foarte tare şi la fiecare ocazie îl batjocura şi îl defăima. Acum afirma că Laurenţiu ar fi un mincinos fără seamăn şi un hoţ, iar Kirchenbauer cel egoist îi dădea dreptate şi, pe lângă toate acestea, spunea că administratorul era un judecător nedrept, pentru că nu-i înmânase imediat acei galbeni pe care îi arătase în cancelarie şi nu l-a condamnat imediat pe Laurenţiu să-i restituie şi ceilalţi galbeni.

Şi printre femei erau unele care nu o simpatizau pe Ioana. Căci ea a fost crescută de către părinţi foarte buni într-un târguşor apropiat, unde a frecventat o şcoală foarte bună. Ea avea un dialect ales la vorbă, o purtare mai distinsă şi nu putea să aprobe părerile superstiţioase ale femeilor din satul Elersee. A păstrat şi portul acelor ţinuturi de unde era originară, port care, cu toate că era mult mai simplu şi ieftin, era mai frumos şi mai distins. De aceea, până şi acum se uitau la dânsa cu priviri pline de invidie; acum, din cauza celor întâmplate, şi mai mult se purtau faţă de Ioana şi Laurenţiu cu un vădit dispreţ.

Laurenţiu se mângâia pentru că se ştia nevinovat, Ioana însă era foarte mâhnită şi adesea vărsa lacrimi pe ascuns. Laurenţiu căuta să o înveselească şi să o mângâie cât mai mult.

- Scumpa mea Ioana, i-a spus el, când noaptea târziu mai stătea la fereastră şi vărsa lacrimi amare, priveşte luna cea frumoasă care străluceşte pe cer! Iată, tocmai acum vine un nor negru şi o întunecă cu totul. Dar ai răbdare numai câteva clipe. Iată, norul s-a îndepărtat şi luna străluceşte tot aşa de frumos ca mai înainte. Aşa stau lucrurile şi cu nevinovăţia. Prin calomnii şi acuze false poate fi înnegrită şi întunecată, dar la urma urmei va trebui să iasă învingătoare. Tot astfel va îndepărta Dumnezeu şi norii care acoperă nevinovăţia noastră şi va străluci pentru toţi ca şi luna acum.

11. Revederea

Într-o duminică, Laurenţiu şi Ioana au mers ca de obicei împreună cu copiii la biserică. Era o dimineaţă plăcută de toamnă. Copiii erau foarte veseli. Mama însă era tristă, deoarece mulţi dintre oamenii îmbrăcaţi frumos nici nu o salutau, ba adesea îi aruncau priviri dispreţuitoare. În biserică se ruga lui Dumnezeu să îndepărteze de la ei ruşinea fără seamăn de mare şi să nu mai fie consideraţi hoţi.

După ce s-a terminat Liturghia, când a ieşit din biserică împreună cu soţul şi copiii ei, iată că în faţa casei lor era oprită o trăsură foarte elegantă cu patru cai. Oamenii care mergeau înaintea Ioanei strigau plini de bucurie:

- Aceasta este trăsura boierilor noştri! Ah, slavă Domnului că s-au întors înapoi din pribegie.

Într-adevăr, în faţa uşii casei lui Laurenţiu se afla doamna de Waldenberg; lângă dânsa stătea o altă doamnă, cu o înfăţişare distinsă aristocratică, care era necunoscută oamenilor. Ludovic, deodată, a început să strige:

- Oh, Dumnezeul meu! a spus el, oh, scumpa mea mamă! şi cu braţele deschise a alergat spre dânsa. Ea l-a cuprins cu braţele ei şi i-a udat obrajii cu lacrimi de bucurie. Şi Ludovic plângea de bucurie. Oamenii care stăteau împrejur au rămas foarte mişcaţi şi mulţi aveau ochii plini de lacrimi.

- Este mama lui Ludovic! şopteau ei; cine ar fi crezut că acel copil sărac are părinţi aşa distinşi!

Deoarece mulţimea se tot îngrămădea, doamna de Waldenberg i-a condus pe Ludovic şi pe mama lui în cameră. Mama, datorită acestei neaşteptate bucurii, nu mai putea să se ţină pe picioare şi s-a aşezat pe bancă. Ea îl privea pe Ludovic al ei cu o bucurie de nedescris.

- Ah, dar cât ai crescut în tot acest timp, a spus ea, şi ce sănătos, ce voios eşti!

A observat cât de curat şi bine îmbrăcat era Ludovic; căci avea un frac nou albastru făcut după modelul celui vechi, care însă cu timpul a devenit prea scurt; cravata şi guleraşul nu erau brodate ca mai înainte, dar totuşi albe ca zăpada, iar părul era pieptănat frumos. Mama avea de pus sute de întrebări. Nu putea să-i laude îndeajuns pe părinţii lui adoptivi care l-au primit cu atâta drag şi care s-au îngrijit în tot acest timp de el.

Mama lui Ludovic a povestit ce durere a simţit când l-a pierdut pe fiul ei şi cât de mult a suferit de atunci; cât de înspăimântat era tatăl când a aflat că fiul lui s-a pierdut; cum până acum nu dăduse încă ochii cu tatăl, cât de mult se bucură că îl vede pe iubitul ei fiu şi nădăjduieşte ca Ludovic să se întâlnească cât mai repede cu tatăl lui, ca astfel să domnească pacea în familie. Amândoi, mama şi fiul, erau aşa de fericiţi că au uitat de lumea din jurul lor.

Laurenţiu şi Ioana nu înţelegeau nimic din toată convorbirea lor, deoarece nu vorbeau decât în limba franceză. Dar din vorbele lor aprinse prin gesturi, din privirile şi lacrimile lor se putea vedea că bucuria le este nespus de mare.

Doamna de Waldenberg s-a adresat lui Laurenţiu şi Ioanei, căci ce povestea Ludovic mamei sale ei îi erau cunoscute. Şi-a exprimat bucuria că printre supuşii ei se găsesc oameni aşa de amabili, cum sunt ei, şi le-a spus cine este mama lui Ludovic. Laurenţiu şi Ioana au aflat acum cu uimire că Ludovic, pe care îl credeau fiul unei mame sărace şi fugită din ţara ei, era un mic conte, iar mama sa o contesă foarte distinsă, nobilă şi foarte virtuoasă. (va urma)