Jean Loup, fiul marelui G. Bernanos, a fost întrebat ce-i lipseşte cel mai mult de la tatăl său. A răspuns: "Râsul său sănătos. Râsul unui om cu adevărat liber". Şi totuşi, o astfel de libertate, exteriorizată prin râs, nu înseamnă nici indiferenţă, nici batjocură. Înseamnă detaşare de ceea ce te-ar putea înrobi.
Pe de altă parte, istoricul şi criticul englez Thomas Carlyle era sigur că "surâsul acoperă în interiorul său multe lucruri". Nu degeaba se spune că cineva zâmbeşte cu subînţeles. Acelaşi autor continuă afirmând că surâsul "este cheia pentru a-l înţelege pe om". De aceea, morocănoşii sunt de evitat, iar în ceea ce-i priveşte pe cei întunecaţi la faţă, este de preferat abordarea preventivă. În cartea sa Razones para la alegria, José Luis Martin Descalzo vorbeşte despre "supremul dar al surâsului". De parcă uneori nu trebuie să ţi-l impui, să ţi-l lucrezi sau să-l ai în vedere ca pe o victorie. În primul rând asupra ta însuţi. Altfel privind lucrurile, poetul Luis Rosales susţine că "în unele surâsuri te poţi pierde" şi că "se poate trăi ani şi ani fără a da uitării un surâs". Iar nu în ultimul rând, un zâmbet poate ucide. O spune însuşi Shakespeare. De fapt, unde-i agresivitate (în surâs) nu e Dumnezeu (prezent).
