La început a fost o fascinaţie...

Dacă cineva m-ar fi întrebat, pe când aveam 17 ani, ce ştiu eu despre sfintele Bartolomea Capitanio sau Vincenza Gerosa, probabil că aş fi ridicat din umeri nedumerită. La predică părintele nostru paroh nu le pomenise niciodată până atunci. Şi totuşi într-o zi am citit viaţa lor, o istorie care m-a fascinat imediat.

Perioada în care ele trăiesc este una deosebit de grea pentru Italia. Războaiele napoleoniene, care au devastat întreaga Europă, au lăsat şi în oraşul lor, Lovere, o situaţie cumplită: femei văduve şi copii orfani, copii ai străzii, familii pe drumuri, foame, mizerie.

Bartolomea (1807-1833) a simţit că nu poate rămâne indiferentă în faţa acestei situaţii. A întâlnit-o pe Caterina (1784-1847), la fel de preocupată de situaţia din Lovere. Împreună, la 21 noiembrie 1832, ele au înfiinţat Institutul Surorilor de Caritate. Şi apoi au început munca. O muncă bine organizată şi susţinută de rugăciune, de participarea regulată la sfânta Liturghie şi de meditarea cuvântului evanghelic.

La 26 iulie 1833, Bartolomea avea să fie chemată la Domnul, lăsând în urma ei o carismă, mai precis o dorinţă vie şi un mare elan de a-i sluji pe cei sărmani şi de a se ocupa de educaţia copiilor şi a tinerilor. Elanul şi dorinţa celor două fondatoare ale Institutului au fascinat şi alte tinere care au dorit să li se alăture în munca lor de slujire.

Carisma a ajuns şi în ţara noastră, la puţin timp după evenimentele din decembrie 1989, iar întâlnirea cu primele surori, purtătoare ale dorinţei de slujire şi elanului Bartolomeei, m-au fascinat definitiv şi pe mine, şi iată cum.

În ziua de 2 noiembrie 1990, mai precis la Bucureşti, trei surori aveau să alcătuiască prima comunitate. Întâlnirea cu aceste surori, dar şi cu cele pe care le-am cunoscut a trezit în mine dorinţa de nestăvilit de a mă alătura lor, de a fi ca ele, cu chipul mereu surâzător şi senin şi de a trăi bucuria şi satisfacţia unei slujiri din pură dragoste creştină faţă de cei neajutoraţi.

Când am fost admisă în comunitate am descoperit că şi alte tinere au experimentat aceeaşi fascinaţie. Aşa se face că, după o bună formare, ne-am dedicat fiecare acelei slujiri care a corespuns cel mai bine vocaţiei şi personalităţii noastre. Unele dintre noi am ales să ne dedicăm bolnavilor în calitate de asistente medicale. Altele s-au dedicat vizitării la domiciliu a bătrânilor şi bolnavilor în Bucureşti, Iaşi, Bacău, Faraoani. Altele se ocupă de copiii orfani şi abandonaţi în comunitatea Meuli din Faraoani. Altele cu formarea copiilor şi tinerilor în oratoriile Institutului nostru de la Bacău şi Faraoani. Unele s-au dedicat învăţământului în şcoli şi grădiniţe la Bucureşti şi Bacău. Pe lângă aceste activităţi, toate suntem implicate, în parohiile în care ne aflăm, în activităţile de catehizare ale copiilor şi tinerilor, în organizarea de activităţi educativ-distractive de genul "vara împreună", în corurile ce animă cântarea la sfintele Liturghii etc.

În ce mă priveşte, pot spune, după mai bine de 20 de ani de viaţă consacrată, că în această congregaţie mă regăsesc ca într-o adevărată familie. Carisma ei îmi permite să rămân aproape de copii, de tineri şi să mă implic în educarea lor. Îmi permite totodată să mă apropii de bolnavi, de bătrâni, de cei care suferă în trupul şi în sufletul lor ca să le aduc un strop de alinare.

Am scris aceste rânduri şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru cei 25 de ani de prezenţă şi activitate în România a Institutului Surorilor de Caritate, cunoscut şi cu numele de Maria Bambina (Maria Copilă).

Sr. Tereza Ghiurcă