Se spune că un bătrân evreu ortodox se ruga în faţa zidului plângerii de la Ierusalim în timpul amiezii, sub un soare torid, într-un ritm frenetic, unduindu-şi corpul şi mişcându-şi buzele în permanenţă. Nu departe, dar stând la umbră, un turist american, evreu şi el, dar cu totul secularizat şi sceptic, îl urmărea curios. După ce l-a judecat în toate felurile, considerându-l când nechibzuit pentru faptul că nu se gândea la sănătate şi stătea în bătaia soarelui, când fanatic şi poate chiar nebun, aştepta de acum să-l vadă prăbuşindu-se, dar timpul trecea şi nu se întâmpla nimic. Doar aceeaşi unduire şi aceeaşi mişcare a buzelor. Scurgându-se un timp destul de lung, cinci ore, americanul şi-a pierdut răbdarea, s-a dus la el şi l-a întrerupt cu o întrebare: ce anume îl determină să se roage în halul ăsta? Bătrânul evreu i-a răspuns: "Oh, am atâtea să-i cer Stăpânului universului şi vreau ca el să mă asculte!" Curios, americanul a întrebat numaidecât: "Şi... funcţionează?". Răspunsul bătrânului a venit spontan: "Dar ce? Dau impresia că vorbesc cu pereţii?"
Trăind într-o lume a impresiilor de moment şi sub impactul a ceea ce înseamnă un "bip" sau un "click", omul postmodern nu este în stare să treacă cu uşurinţă dincolo de zidul de neclintit al speranţei şi al răbdării. Tocmai în rugăciune.
