- Nicolae I. (Roman). "În anul 2012, am promovat la Judecătoria Iaşi o cerere de chemare în judecată prin care am solicitat partajarea unor bunuri rămase de pe urma părinţilor mei. Deoarece nu am solicitat prin acţiunea depusă proba cu martori, instanţa de fond a respins această probă şi a respins acţiunea ca nedovedită. Este corectă o astfel de soluţie?"

Conform art. 194 al. 1 pct. e cererea de chemare în judecată va cuprinde "arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor". Întrucât nu aţi solicitat proba cu martori prin acţiune, instanţa v-a decăzut din această probă, conform art. 254 Cod procedură civilă care prevede că "probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege".

Conform art. 254 pct 2 din Codul de procedură civilă, "dovezile care nu au fost propuse în condiţiile menţionate mai sus nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:
1) necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2) nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o poate prevedea;
3) partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;
4) administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5) există acordul expres al tuturor probelor;

În cazul în care se încuviinţează probe pentru situaţiile prevăzute mai sus, partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată".

Menţionăm că instanţa de judecată este obligată să soluţioneze cauza pe toate probele administrate în cauză, acestea având aceeaşi forţă probantă.

- I. Popa (Iaşi). "În ce situaţie pot formula într-un dosar civil o contestaţie în anulare?"

Potrivit art. 503 Cod procedură civilă "hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata". Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
1) hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;
2) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3) instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4) instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Dispoziţiile prevăzute la punctele 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 al. 1 putea fi invocat pe calea apelului sau recursului. Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat fondul. Termenul de depunere a contestaţiei în anulare este de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă.