Din cetini de aripi şi iarbă de brad,
Ca muşchiul descris într-o carte de nimb,
Se-aştern sub licoarea de stele ce ard,
Imagini trecute ce curg şi se-ntind.

Sunt chipuri de îngeri şi licăr de cer,
Zărite cu ochi dintr-o lume de vis,
Răsunet a tot ce... se cer şi s-ofer...
Dialogul divin pământesc întreprins.

De-aceea-i Cuvântul rostit invocat,
De-aceea-i chiar trupul uman locuit,
De Logosul însuşi în făr' de păcat:
Voinţă divină, nimic fortuit.

E stilul ceresc cel impus pe pământ
Şi totuşi profund omenesc acceptat,
E calea ce duce la tot ce-i mai sfânt,
E ceru-n pământ şi uman condensat.

Căci nu în visări şi-n poveşti cu dichis
Stă toată puterea a "bun de Crăciun",
Ci-n harul şi-n calea spre raiul deschis,
Prin care se scapă de tot ce-i nebun.

Nebun e păcatul cu cei ce-l iubesc,
Sfidând şi dreptate şi cinste şi har,
Nebuni sunt şi munţii şi fumul lumesc,
Trufiei şi urii clădindu-i altar.

Dar, iată că-n pruncul divin, contemplat
Acum, de Crăciun, cu priviri de rubin,
E stilul prin care aşa, dintr-odat',
Ne facem şi oameni şi buni de divin.