În mâinile olarului

Sunt sora Scolastica Elias, din Congregaţia "Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe", şi am 25 de ani de viaţă consacrată. Sunt născută în India. Am intrat în convent la 22 iulie 1987. Sunt prima soră indiană din congregaţie.

Când eram copil, mergeam des la biserică, la cateheze şi participam cu plăcere la activităţile caritative în grupul "Armata Sfintei Euharistii": vizite la bătrâni, ajutoare materiale, cumpărături etc. Am fost un copil cuminte şi toţi din familie, din parohie şi din şcoală mă iubeau. Vocaţia mea a început la şapte ani, când participam la catehezele de pregătire pentru prima sfântă Împărtăşanie. Odată, când cateheta povestea despre sfinţi, a vorbit despre sfânta Scolastica. Eu m-am gândit că ea era soră şi sfântă. Aşadar, pentru a deveni sfântă, trebuia să fiu soră. Dar în mintea mea de copil, gândeam că vreau să fiu martiră, pentru că martirii merg imediat după moarte în paradis. Din acel moment am început să mă rog, iar când cineva îmi propunea un alt drum în viaţă, răspundeam că vreau să devin soră şi sfântă.

Pentru că familia mă iubea mult, nu voia să mă lase să plec nicăieri. La 15 ani am terminat şcoala şi am cerut familiei să-mi permită să merg în mănăstire. Unii plângeau. Mi-au spus că sunt încă mică şi că trebuie să continui mai întâi studiile. Am studiat doi ani la o şcoală preuniversitară. Apoi am studiat încă doi ani şi am obţinut diploma de asistentă socială. Când am terminat, am cerut din nou să plec la convent. Erau necesare scrisori de aprobare de la părinţi şi de la părintele paroh, dar părinţii nu mi-au dat voie.

Am lucrat cinci ani ca asistentă socială, dar în sufletul meu am nutrit mereu această dorinţă de a merge la mănăstire. Am parcurs un drum cu directorul spiritual, un preot iezuit care m-a ajutat să discern vocaţia mea. Toţi mă vedeau veselă, sociabilă, dar în sufletul meu lipsea bucuria. Această bucurie am aflat-o la 10 februarie 1987, ziua Sfintei Scolastica. Deschizând revista diecezei, am găsit acolo un articol despre congregaţia noastră. Era notat că surorile vin pentru prima dată în India, ca să înceapă opera de ajutorare a bătrânilor, a persoanelor infirme - opera samariteanului milostiv. De atunci am simţit că cineva îmi spunea: "Acolo este locul tău, acolo trebuie să mergi, du-te!"

Imediat am scris o scrisoare persoanelor responsabile cu campusul vocaţional. Am corespondat în secret cu persoana responsabilă cu acest demers. Când, în iunie, s-a organizat campusul vocaţional, aveam nevoie de scrisorile de aprobare de la familie şi de la părintele paroh. Atunci a început lupta. Nimeni din familie nu era de acord. Vorbiseră deja cu cineva pentru căsătoria mea. Am spus: "Fie că îmi daţi scrisoarea, fie că nu, eu plec. Iau scrisoarea de la părintele paroh şi plec". Fratele meu mai mare a mers la paroh şi i-a spus: "Dacă îi dai permisiunea surorii noastre să meargă la mănăstire, vei vedea ce păţeşti, căci familia nu este de acord". Când am mers la părintele, el mi-a răspuns: "Adu-mi scrisoarea de la familie şi îţi dau şi eu". După ce am devenit călugăriţă, mi-a povestit cum a fost de fapt.

În campusul vocaţional, am explicat opoziţia familiei şi refuzul parohului şi am spus: "Dacă voi mă acceptaţi, eu plec cu voi. Dacă nu, merg în altă congregaţie, căci sunt matură, am 25 de ani". Mi-au spus că mă acceptă. Parohul din locul unde lucram, un preot salezian, mi-a spus că îmi dă el scrisoarea. La 18 iulie 1987, am plecat în Bangalore, împreună cu alte tinere. La 22 iulie, am început aspirandatul. Am făcut prima profesiune în anul 1990, la 15 august. Anul acesta, voi împlini 25 de ani de profesiune. Domnul m-a format precum olarul îşi formează din lut vasul dorit de el.

De patru ani, tot la 22 iulie, am sosit în România. Toate persoanele de aici sunt foarte iubitoare cu mine, foarte calde. Le mulţumesc cu toată recunoştinţa pentru că m-au încurajat şi m-au susţinut şi îl rog pe Dumnezeu să binecuvânteze poporul român. Vă cer cu umilinţă o rugăciune pentru perseverenţa şi fidelitatea mea.