O zicere aparţinând înţelepciunii indiene (Dhammapada) sună astfel: "Cine învinge provoacă ură, cine este înfrânt suferă, dar se poate trăi în seninătate şi bucurie dacă sunt depăşite victoria şi înfrângerea". Începând de la Abel, la a cărui ofrandă a privit Dumnezeu în timp ce la a lui Cain nu, şi continuând cu Iosif, preferatul tatălui său Israel şi visătorul de triumf spre indignarea fraţilor, toate acestea pot fi considerate nişte victorii care au stârnit ură. Nimeni nu are ca scop în sine o astfel de ură, dar ea izvorăşte din faptul neacceptării a ceva neconvenabil. De două ori ne. Altfel spus: negativism.
A. Abecassis, în A Bible ouverte, Moi le gardien de mon frere?, deplânge în felul său tocmai o astfel de situaţie: "E deranjant să observi cum, atunci când Torah aşază pentru prima dată un om în faţa unui alt om, în loc să se îmbrăţişeze şi să se iubească, aceştia se ucid între ei". E o modalitate de a observa pornind de la efecte. Cauza însă constă exact în înfiriparea urii din chiar momentul abordării victoriei-înfrângerii. Or, marele înfrânt în ochii lumii, Cristos cel răstignit, ne eliberează de un astfel de risc, propunând acceptarea inconvenabilului tocmai ca victorie (cf. 1Cor 1,18-25).
