Când credeam că totul este sortit eşecului, din nimic sau, mă rog, aproape din nimic, a răsărit o rază de speranţă. Căsnicia noastră începuse să-şi piardă din entuziasm şi din spontaneitate. Ne mulţumeam cu puţin şi aceasta ne asigura conştiinţa că am făcut totul unul pentru celălalt. Faptul că la sfârşitul lunii aduceam în mod regulamentar salariul acasă, că nu-l cheltuiam în altă parte, în schimb îl încredinţam cu o disponibilitate aproape desăvârşită "ministrului de finanţe" din casă, adică soţiei, îmi dădea un anumit confort şi mă făcea să cred că deja fac prea mult. Între noi fie vorba, să nu credeţi că nu îmi opream şi eu o mică parte! Şi apoi, doar erau ai mei. Eu îi câştigasem cu sudoarea frunţii mele. Meritam şi eu..., pentru "mici premieri"!

Treptat însă, colegii, alături de care mai ieşeam în ziua de salariu şi vreo câteva zile după, au început să intuiască "supunerea" mea faţă de soţie. În zadar veneam cu argumente de genul: "Doar suntem căsătoriţi, trebuie să punem totul în comun! Trebuie să fim sinceri unul cu celălalt. Mi se pare normal să clădim împreună familia etc." Replicile pe care le primeam mă puneau mereu în umbră şi mă determinau ca data viitoare să fiu mai atent.

Într-un final, ca să nu par laş în ochii lor, am început să exagerez, punându-mi de data aceasta soţia în umbră. Începusem s-o subestimez, să le spun că nu are nimic bun în ea, decât numai defecte, că vrea doar bani şi atât, că fusesem orb în ziua în care m-am căsătorit şi că chiar mă gândeam să ne despărţim. Dacă mi-e permis să spun, mă "minunam" eu însumi de ceea ce ajunsesem să afirm despre cea pe care o alesesem din dragoste, pe care o cerusem în căsătorie ca fiind unica din această lume, fără de care nu puteam să-mi concep viaţa. Şi toate acestea în faţa prietenilor pe care îi întâlneam ocazional!

După un anumit timp am început să cred eu însumi cele spuse şi, în consecinţă, am început să mă comport pe măsură. La sfârşitul lunii nu-i mai lăsam soţiei niciun leu şi nu mă interesa dacă avea cu ce să acopere cheltuielile casei. Învăţasem de la "prietenii" mei că faţă de soţie trebuie să mă comport cu duritate şi aceasta pentru a-i demonstra cine conduce în casă. "Cu femeia, spuneau ei, trebuie să fii dur, altfel te domină, iar un bărbat dominat de către femeie nu e bărbat! Ba mai mult, este o ruşine pentru toţi ceilalţi bărbaţi!" Iar eu, credul şi laş, îmbrăţişam fără să filtrez prin mintea mea tot ceea ce aceşti aşa-zişi prieteni îmi transmiteau prin modul lor de a vorbi.

La un moment dat mi s-a părut că... totuşi mersesem cam departe. Mă răcisem faţă de soţie şi devenisem foarte recalcitrant. Mă consideram un laş şi începuse să-mi fie ruşine pentru că până atunci i-am adus banii acasă. La rândul ei începuse să-i fie frică de mine, iar eu am început să profit de această slăbiciune. Încă nu am ajuns să fiu violent!

Într-una dintre seri, întorcându-mă acasă, în faţa uşii am găsit un bileţel pe care scria: "N... numele meu, luminarea minţii, credinţă, îndepărtarea de prietenii răi". Era un bileţel pregătit pentru Liturghia din acea seară. Era marţi! Probabil voia să i-l dea preotului care avea să se roage pentru întoarcerea mea. Unde ajunsesem! Să mă spună soţia preotului! Să se roage preotul pentru mine!

În acea seară, am mers imediat la biserică unde soţia se afla deja de ceva timp. Am intrat şi am aşteptat momentul "rugăciunilor speciale". M-am simţit uşurat că preotul nu mi-a pronunţat numele. La drept vorbind, mă temeam puţin!

Acea întâmplare însă m-a trezit din drumul meu spre rău. Mi-am dat seama că influenţa prietenilor nu-mi făcea bine nici mie, nici familiei mele. Acel bilet, căzut din buzunarul soţiei în momentul în care a scos cheia pentru a încuia uşa apartamentului, mi-a salvat căsnicia, iar eu am renunţat deja de mult la aşa-zişii prieteni care, în loc să mă încurajeze, mai mult mă îndepărtau de idealul meu, acela al unui soţ şi tată bun. (Ilie)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba