Îngăduindu-mi-le pe toate am voit mereu să fiu în fruntea lumii şi, aruncându-mă în prezent, am încercat să mă găsesc în el. Însă nimic din ceea ce am luat nu a fost pentru mine un scut folositor.

Îndrumat de alţii, am păşit apoi pe urmele trecutului. În mâna mea murdară am adunat multe fapte trecute cu vederea, ce-mi tăinuiseră adevărul şi mă distanţaseră de realitate. Le-am împreunat şi mi-am preparat cu grijă medicamentul ce avea mai apoi să-mi aline suferinţa.

În taină, m-am aşezat în rugă, să mulţumesc şi-apoi să cer mai mult. Iar ruga, doar ea îmi fu izbândă, căci numai gândul mai putea răzbate prea groase ziduri şi prea multe gratii în care l-au închis, şi l-au ucis apoi pe el.

Ajuns să-l întâlnesc, mi-am aplecat privirea, totuşi continuam să-l văd: slăbit, flămând şi strâns de cleştele puterii. Văzându-mă pe mine, viitorul, a zâmbit încrezător, înţelegând că jertfa lui nu va fi dată uitării. M-am îndemnat apoi să-i vorbesc, să-mi deschid inima şi să mă dăruiesc.

Am respirat adânc şi liniştit, şi-apoi uşor mi-am înşirat amarul:

Eu mi-am dorit mereu să fiu ca primăvara
Şi, renăscut la viaţă, să-mi iau în mâini chitara,
Pădurile-nverzite să le străbat cântând
Şi mângâiat de soare să văd un zâmbet blând.
Acum am apelat la rimă, şi m-am gândit să-ţi spun
Că viaţa mi-e amară şi că mă simt bătrân.
De îngeri fără aripi ai auzit vreodată?
La fel îmi simt eu tinereţea
În mii de gânduri îngropat.
Am încercat în repetate rânduri
Să cer mai multe de la viaţă,
Am vrut să fiu un înger tandru,
Să zbor, să cânt, să dau povaţă...
M-am prefăcut că îmi iubesc făptura,
Că ştiu ca să slujesc şi omul, şi natura.
Am învăţat din cărţi să spun vorbe frumoase,
Dar toate-acestea, acum, le văd fără foloase:
Nu ştiu să zbor, nu ştiu să cânt,
Nu ştiu să râd şi nici să plâng...
Gândindu-mă la toate, ştiu doar să mă frământ.
Tu eşti dintre aceia ce şi-au lăsat făptura
Să putrezească şi să nască mai apoi,
Mai vrednică şi mult mai minunată.
Când ai văzut Cuvântul stând atârnat pe cruce,
Ştiai că ţi se cere atât cât poţi tu duce.
Te-ai hotărât să-i stai alături,
Să rabzi, să-nduri, să taci,
Şi prin exemplu-ţi sfânt de tată
Tu nouă bine să ne faci.
Din nou în frământare cu inima-mpărţită,
Dar totuşi caldă şi încă ne-mpietrită
Îţi fac acum o rugă de mult întipărită
În mintea şi făptura mea întreagă:
Adună, leagă şi transformă-n bine tot ce e rău,
Acoperă cu jertfa-ţi sfântă, ura,
Pentru ca toţi să îl iubim pe Dumnezeu.

(Creaţie prezentată în cadrul academiei în cinstea ep. Anton Durcovici, Institutul Teologic "Sfântul Iosif", 10 decembrie 2001)