Poate părea forţat spre exagerare, dar cuvântul potrivit este întrupare. Evanghelizarea este întrupată în realitatea persoanelor umane şi în condiţiile de viaţă ale acestora prin acţiunea pastorală. Nu este vorba de activitate (opusul pasivităţii) în sensul ei larg, ci de acţiune sau înfăptuire concretă, acum şi aici. Omul este luat în primire în chiar dinamismul activităţilor şi al responsabilităţilor sale, iar frontul de mişcare nu este cel al ideilor frumos ambalate şi propuse spre împlinire, ci tocmai cel practic şi operativ.
Desigur, primii care se dedică (spre a nu spune că se înhamă) în ceea ce priveşte acţiunea pastorală sunt păstorii sau cei care călăuzesc poporul lui Dumnezeu, din care, de altfel, fac şi ei parte. Dinamica de bază a ceea ce se cheamă acţiune pastorală este aceea de a promova şi a susţine credinţa creştină, ca şi de a crea condiţiile de practicabilitate efectivă în situaţiile istorice concrete. Iar în această perspectivă, prin participarea la preoţia comună, înşişi credincioşii au, la rândul lor, dreptul-datorie de a înfăptui evanghelizarea. Căci numai o angajare hotărâtă pe acest plan determină credinţa să nu se reducă la o dimensiune statică, ci să producă roade şi să se transforme în acel ferment care să întreţină creşterea şi răspândirea împărăţiei.
