Zorile zilelor par înfocate şi însuşi mirele lunii se transformă într-un cărbune înroşit, agitat parcă de suflarea apăsătoare, dar mereu plăcută a bătrânului anotimp care se apropie greoi spre răsăritul bătrânului continent.
Adesea, ascunse parcă după norii cenuşii, păsările călătoare, cu ciripiturile lor nostalgice, îşi iau rămas bun de la meleagurile care le-au fost gazdă câteva luni de zile, îndreptându-se spre nişte plaiuri doar de ele ştiute, purtând în micuţele lor inimioare enorma greutate a revederii zilelor frumoase, transformate în vise învăluite în negura timpului, virtute pe care noi, călătorii, înzestraţi cu raţiune, o numim speranţă.
După ce noaptea şi-a întins mantia peste tot ceea ce se poate vedea, greierii îşi fredonează pentru ultimele dăţi străvechea melodie, dar mereu plăcută, la corzile de acum uzate a unor instrumente pe care numai înţelepciunea divină le poate născoci. Frumoasa lună cu fiicele ei, stelele, îşi schimbă lumina dintr-un argintiu curat într-un auriu spălăcit, lăsându-se văzute din ce în ce mai rar, nemulţumite parcă de indiferenţa cu care au fost privite de către ochii corupţi ai pământenilor, obişnuiţi să sticlească doar la vederea străvechii mamoni bucuria şi durerea, speranţa şi deziluzia, bogăţia şi nimicul multor inimi sărmane.
Aceasta este luna Terezelor sfinte, a serficilor semnaţi de cuiele Răstignitului, a celei mai strălucitoare stea, a cărei raze străbate de două mii de ani norii greoi şi negri ai urii şi ai duşmăniei. Iar splendida panoramă este împodobită cu un şirag de mărgele, iar pe fiecare mărgea este întipărită o exclamaţie: Bucură-te, Marie!
