"Nu morţii te vor lăuda, Doamne, nici toţi cei ce coboară în întuneric" (Ps 115,17). Lumea ebraică măsoară lucrurile în mod foarte concret, motiv pentru care cu greu crede că moartea este trecere spre o condiţie mai bună. De fapt, cel care moare coboară în întuneric, nu mai are relaţiile cu ceilalţi şi cu lumea, care atunci când era viu umpleau existenţa. Morţii nu pot nici măcar să-l laude pe Dumnezeu, din moment ce noi, oamenii, îi aducem laudă cu trupurile noastre care lucrează, dau naştere, iubesc. Totuşi, tocmai acel Dumnezeu care este în alianţă cu poporul său a dat dovadă că nu părăseşte într-o situaţie dezolată pe cei pe care îi iubeşte; a eliberat din sclavia Egiptului, a recondus în ţară după experienţa exilului, continuă să susţină cu braţul său puternic. Deci e posibil să ne lase în moarte?
O întrebare adresată lui Dumnezeu
Moartea, la care toţi suntem destinaţi şi care într-un anumit sens este realitatea cea mai naturală care există, devine de aceea întrebare adresată lui Dumnezeu, fidelităţii iubirii sale. A coborî în întuneric, a rămâne în moarte separaţi de tot şi de toţi, este înainte de toate o tăgăduire a alianţei cu care Domnul s-a angajat să rămână mereu şi oricum Dumnezeul nostru. Îndeosebi este inacceptabil ca moartea să fie ultimul cuvânt pentru cei care se arată fideli, până acolo încât să moară martiri pentru credinţă. Mama fraţilor Macabei exprimă pentru prima dată, în mod clar, certitudinea interioară că fiilor, martirizaţi sub ochii ei, Dumnezeu le va reda viaţa: "Nu ştiu cum aţi apărut în sânul meu şi nu eu v-am dăruit sufletul şi viaţa, iar membrele fiecăruia nu eu le-am alcătuit. Aşadar, Creatorul lumii, cel care a plăsmuit neamul omenesc şi se află la originea tuturor, el vă va da înapoi în îndurarea sa şi duhul şi viaţa" (2Mac 7,22-23). Şi mai mult, acest lucru este adevărat pentru Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care intră în moarte din fidelitate absolută faţă de Tatăl, într-o împărtăşire de iubire cu soarta noastră. De fapt, nu este scutit de experienţa morţii şi în modul cel mai tragic posibil; dar nu este abandonat în moarte, Tatăl îl învie la o viaţă nouă.
Ca un copil în sânul mamei
"Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!" (In 11,21), spune Marta, protestând că nu a evitat drama morţii prietenului; Isus o face să înţeleagă că nu ne salvează de la moarte, ci în moarte. De fapt, Tatăl, deşi nu a cruţat pe Fiul său de moarte, l-a înviat şi nu ne lasă în moarte nici pe noi. Afirmă Paul: "Iar dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a înviat! Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră (1Cor 15,12-14). În lumina acestui mister nu este luată trauma morţii, totuşi moartea primeşte o lumină nouă, care în profunzime ne împăciuieşte cu această experienţă dramatică. Cu ochii credinţei, ne este posibil să scrutăm întunericul, simţind că de cealaltă parte nu există nimicul, ci o îmbrăţişare care ne aşteaptă; întunericul trebuie să-l străbatem, aşa cum l-a străbătut Isus, dar plini de speranţă. Într-un anumit sens, noi, în această viaţă, suntem asemenea copilului în sânul mamei; ne simţim bine şi nu am vrea să ieşim, dar prin trauma naşterii venim la lumină. O tradiţie antică a Bisericii numeşte ziua morţii dies natalis, deci eveniment de naştere la dimensiunea definitivă a iubirii, nu de coborâre disperată în pierzare (cum spune o poezie a lui Pavese). În mod semnificativ îi celebrăm în două zile consecutive pe sfinţi şi pe morţi, ca şi cum ar fi cele două feţe ale unicei medalii; se moare pentru a trăi, în Dumnezeu şi pentru totdeauna. (După agenţia SIR)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
