"În Anul Credinţei m-am întors la locul în care am fost botezat"
Redăm a doua parte a interviului luat Preasfinţitului Florentin Crihălmeanu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, care a vizitat Iaşiul în zilele de 12 şi 13 septembrie: un dialog despre amintiri, vocaţie, frumuseţile preoţiei şi credinţă.
- Au trecut mai mulţi ani de când aţi fost sfinţit preot, între timp aţi fost chemat şi la slujirea de episcop. De ce este frumos să fii preot? Care este frumuseţea Preoţiei?
Nu am fost tipul de copil care de mic să se fi jucat de-a preoţia sau să se fi jucat de-a Liturghia. Îmi amintesc că la prima Împărtăşanie am primit un rozariu şi cu bucurie mă rugam, dar ceea ce m-a atras mai mult a fost faptul că bunul Dumnezeu mi-a dat să înţeleg că în viaţă există un adevăr mai profund decât ceea ce oamenii, în general prin ştiinţă sau pe alte căi, descoperă. A fost o perioadă de timp în care am studiat în particular filozofia, filozofiile asiatice chiar, dar mi-am dat seama că există oarecum un mister. Când am studiat teologia am înţeles că Dumnezeu este cel care, în clipa în care cheamă, deschide toate porţile. Acest lucru l-am perceput şi în momentul hirotonirii preoţeşti în Piaţa Libertăţii din Cluj, dar şi în momentul hirotonirii episcopale de la Roma. Dumnezeu, în clipa în care cheamă, oferă multe satisfacţii pe plan spiritual. Şi dacă oferă momente de încercare, oferă şi tăria de a le putea duce mai departe. Frumuseţea Preoţiei este a acelui om care se poate oferi cu bucurie pe sine, care îşi poate oferi viaţa ştiind că are un scop precis şi un model concret în faţa lui. Nu este numai bucuria creştinului credincios care, prin Botez, deja are o orientare, oferă un sens propriei vieţi. Este mult mai mult decât atât. Este bucuria de a ajuta pe ceilalţi în momentele în care, poate, se simt mai slabi în credinţă. Este apoi satisfacţia unei mărturisiri primite din partea unei persoane care nu a mai fost de zeci de ani la mărturisire. Simt atunci că un suflet a fost câştigat pentru Cristos. Ce este mai frumos decât să poţi dărui viaţa veşnică? Fiind preot, ca urmare a harului primit, să-l faci prezent pe Cristos şi harul patimilor sale în confesional, dar şi jertfa sa pe masa sfântului altar! Noi, oamenii, adeseori ne facem cadouri unul celuilalt, de zile aniversare, de zile onomastice; căutăm un cadou care să facă plăcere celuilalt. Ce alt cadou mai frumos poate fi decât să putem spune: "Eşti dezlegat de moarte, eşti dezlegat de rău şi primeşti taina spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci"!
- Suntem în Anul Credinţei, spre finalul acestui an. În duminica în care îl sărbătorim pe Cristos, Regele Universului, se încheie Anul Credinţei. Ce gând purtaţi cu privire la credinţă şi ce ar trebui să facem noi să creştem în credinţă?
Consider că a fost, într-adevăr, o inspiraţie divină, acest An al Credinţei, foarte necesar fiecăruia dintre noi, în primul rând mie, ca păstor. Am încercat, la persoana întâi, să aplic ceea ce pontiful roman Benedict al XVI-lea, acum emerit, recomanda prin documentul Porta fidei, şi anume, să fie un an de reînnoire, de revigorare a credinţei creştine, plecând de la momentul Botezului. Pontiful roman recomanda să încercăm să ne reîntoarcem la locul în care am fost botezaţi şi să reînnoim devoţional promisiunile făcute la Botez, sigur, de data aceasta conştienţi. Practic, de aceea mă aflu la Iaşi. Am încercat să retrăiesc acel moment al Botezului şi aici trebuie să îi mulţumesc păstorului şi episcopului nostru drag, Preasfinţitul Petru, care m-a primit şi m-a sprijinit în această acţiune liturgică, pentru a porni, oarecum, la un nou drum în credinţă. Anul Credinţei consider că trebuie să ne trezească, să ne scuture poate puţin, să ne aducă aminte de valoarea mare a credinţei creştine. Responsabilitatea acestei credinţe care, începând din primele secole, a fost trăită la niveluri atât de înalte de martirii creştini, dar şi în secolul al XX-lea, după cum ştim, prin multe mărturii pe care le avem, dintre care poate una îmi vine mai profund acum în minte: acel răspuns pe care primul purpurat al neamului românesc, cardinalul Iuliu Hossu, l-a oferit persecutorilor atunci când, la Sighet fiind, în penitenciar, a fost invitat să se lepede de credinţă. El a răspuns: "Nu pot, credinţa noastră este viaţa noastră". Acest moto al vieţii sale ne invită pe fiecare dintre noi să ne întrebăm dacă într-adevăr am făcut pasul al doilea, de la ascultarea credinţei la trăirea credinţei. Dacă l-am făcut, să ne punem problema pasului al treilea, al mărturisirii credinţei. Nu este suficient doar să ascultăm credinţa, doar să participăm la actele sacramental-liturgice. Este nevoie să trăim prezenţa lui Cristos în sufletele noastre, cu alte cuvinte, trăirea lui Cristos să devină viaţă prin noi, cuvântul întrupat prin noi şi apoi cuvântul mărturisit şi celorlalţi. Credinţa creştină şi Anul Credinţei ne orientează. Mi se pare foarte important în lumea de astăzi, care uneori pare dezorientată, care nu mai are valori de care să se poată agăţa, nu mai are modele, noi, creştinii, să le putem oferi aceste modele. Sigur, sunt modelele înaintaşilor noştri martiri şi mărturisitori, dar fiecare dintre noi poate constitui un model şi poate arăta prin propria viaţă că a trăi creştineşte înseamnă a da un sens, o orientare propriei vieţi, şi anume sensul mântuirii.
- Preasfinţite, vă mulţumim frumos pentru gândurile frumoase pe care le-aţi rostit şi pentru mărturia pe care ne-aţi oferit-o.
Cu toată bucuria. Şi eu vă mulţumesc pentru primire şi ospitalitatea moldovenească deja tipică şi clasică. Lăudat să fie Isus Cristos!
