O văduvă îşi trăieşte văduvia ei. Ar fi putut să-şi refacă viaţa. Avea toate atuurile. "Era frumoasă la înfăţişare şi foarte plăcută la chip. Soţul ei, Manase, i-a lăsat aur şi argint, slujitori şi slujitoare, animale şi ogoare, şi ea a rămas stăpână peste ele" (Idt 8,7). Timpul tradiţional de doliu a trecut. Doliul pentru moartea soţului dura şapte zile, dar Iudita hotărâse să poarte hainele în semn de fidelitate faţă de soţul defunct şi ca exerciţiu ascetic. "Iudita era văduvă în casa ei de trei ani şi patru luni. Şi-a făcut un cort pe terasa casei ei, şi-a încins coapsele cu sac şi purta hainele văduviei. Postea în toate zilele văduviei..." (Idt 8,5-6).
Într-o frază simplă autorul sacru schiţează portretul ei uman şi spiritual: Nu era nimeni care să aducă împotriva ei vreun cuvânt rău pentru că se temea mult de Dumnezeu (Idt 8,8). Numai Dumnezeu îi umplea viaţa. Văduvia ei nu era singurătate şi disperare. Existenţa ei era orientată spre templul prezenţei lui Dumnezeu de la Ierusalim şi era ritmată de cultul de acolo. "Iudita a căzut cu faţa la pământ, şi-a pus cenuşă pe cap... Chiar atunci se aducea la Ierusalim, în casa lui Dumnezeu, jertfa de tămâie a acelei seri. Şi Iudita a strigat cu glas puternic către Domnul" (Idt 9,1).
De acolo-i vine înţelepciunea, curajul şi forţa. Situaţia în cetate era disperată. Armatele lui Nabucodonosor conduse de Holofern - duşmani aroganţi ai Israelului, puterea păgână antidivină şi antiisraelită - după ce-au măturat toată lumea cunoscută, cucerind şi subjugând naţiuni mari şi state mici, după ce au înfrânt orice formă de rezistenţă şi orice urmă de demnitate personală şi colectivă, au înconjurat cetatea Betulia, în care se afla Iudita, au suprimat orice posibilitate de aprovizionare cu hrană şi, mai ales, cu apă. Lumea este la capătul răbdării, conducătorii cetăţii apelează la un subterfugiu pentru a evita dezastrul: vor lăsa un spaţiu de timp pentru intervenţia lui Dumnezeu. Dacă nu se va manifesta, se vor preda.
Văduva devotată Domnului sesizează gravitatea: "Ascultaţi-mă, principi ai locuitorilor din Betulia! Nu este drept cuvântul pe care l-aţi rostit înaintea poporului... Şi aţi spus că vă veţi preda duşmanilor noştri dacă în aceste zile Domnul nu se întoarce spre ajutorul vostru. Acum, cine sunteţi voi să-l ispitiţi pe Dumnezeu în ziua de astăzi?" (Idt 8,11-12). Preia iniţiativa şi cu credinţa că adevăratul Domn al istoriei nu este Nabucodonosor, ci Domnul; el conduce evenimentele după bunul său plac, Iudita pleacă împreună cu slujitoarea ei în tabăra adversă, îl imploră pe cel care singur poate să mântuiască: "Căci tu eşti Dumnezeul celor umili, eşti ajutorul celor mici, apărătorul celor slabi, ocrotitorul celor părăsiţi şi mântuitorul celor fără speranţă! Fă ca tot poporul tău... să descopere ştiinţa că tu eşti Dumnezeu, Dumnezeul întregii forţe şi puteri" (Idt 9,11.14).
Iudita se întoarce în cetate cu capul celui mai puternic ostaş şi celui mai aprig duşman în desagă. Toţi recunosc lucrarea lui Dumnezeu şi-i proclamă lauda. Iar despre ea spun: "Tu eşti slava Ierusalimului, tu eşti bucuria lui Israel, tu eşti cinstea neamului nostru" (Idt 15,9 după Vulgata).
Biserica Catolică aplică aceste cuvinte sfintei Fecioare Maria la Neprihănita Zămislire. Iudita intră astfel, alături de Eva, în tipologia mariană: tăierea capului lui Holofern corespunde, în simbolistica creştină, zdrobirii capului şarpelui.
