Evenimentul este relatat de cartea 2Macabei capitolul 7. Se petrece în timpul lui Antioh al IV-lea Epifanul (175-164 î.C.). O femeie împreună cu cei şapte fii ai săi sunt constrânşi să mănânce carne de porc. Ar fi fost semnul renegării credinţei lor în Dumnezeul lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat, şi aprobarea religiei politeiste a tiranului asupritor. Antioh conduce personal operaţiunea. Probabil vrea să-şi ofere satisfacţia unei victorii. În fond este o femeie şi nişte copii.

Scena este cutremurătoare. Ei refuză. Primul dintre fii motivează hotărârea: "Suntem gata să murim decât să încălcăm legile părinteşti" (2Mac 7,2). Regele clocoteşte de furie. "A poruncit să fie puse pe foc tigăi şi oale. Îndată ce s-au încins, a poruncit să i se taie limba purtătorului de cuvânt, să-i jupoaie pielea de pe cap şi să-i taie membrele în văzul celorlalţi fraţi şi al mamei sale. După ce l-au mutilat, a poruncit să fie adus înaintea tuturor, lângă foc, şi să fie fript de viu în tigaie. Şi în timp ce aburul se răspândea din tigaie, ceilalţi se încurajau unii pe alţii împreună cu mama lor să moară în chip nobil" (cf. 2Mac 7,3-5). Imagine sublimă: legăturile de sânge sunt înnobilate de cele de credinţă!

Urmează ceilalţi fii: unul după altul. Înaintea ochilor mamei. Unul câte unul. Poate ar fi fost mai suportabil dacă ar fi fost ucişi deodată. Despotul se înfurie mereu mai mult. Îşi intensifică presiunile, îşi înmulţeşte şi rafinează torturile, îşi sporeşte ademenirile.

Dar credinţa le dă curajul să-l înfrunte. Mai mult, să-şi formuleze credinţa mereu mai clar. Ca şi cum sângele martiriului le-ar fi diamantat mintea.

Niciodată în Vechiul Testament nu s-a spus mai clar şi mai răspicat că Dumnezeu a creat toate din nimic, pe toţi oamenii şi fiecare mădular. Plină de sentimente nobile şi însufleţindu-şi cugetul de femeie cu îndrăzneală de bărbat, mama le spunea: "Te rog, fiule, priveşte la cer şi la pământ şi la câte sunt în ele! Şi, văzându-le pe toate, dă-ţi seama că Dumnezeu le-a făcut din nimic şi, astfel, a luat fiinţă şi neamul omenesc!". "Nu ştiu cum aţi apărut în sânul meu şi nu eu v-am dăruit sufletul şi viaţa, iar mădularele fiecăruia nu eu le-am alcătuit. Aşadar, Creatorul lumii, cel care a plăsmuit neamul omenesc şi se află la originea tuturor, el vă va da înapoi în îndurarea sa şi duhul şi viaţa, pentru că voi le dispreţuiţi acum de dragul legilor lui" (cf. 2Mac 7,28.21-23).

Niciunde nu se găseşte o mărturisire mai clară a învierii trupului şi a vieţii veşnice: "Regele lumii ne va ridica la învierea vieţii veşnice pe noi, care murim pentru legile sale". "Este de dorit să treci din viaţă [prin mâinile] oamenilor când aştepţi speranţa de la Dumnezeu că vei fi înviat iarăşi de el" (2Mac 7,9.14).

Nicăieri nu se spune mai limpede că suferinţa este meritată pentru păcate, dar este de puţină durată şi are valoare educativă: "Căci noi suferim pentru păcatele noastre. Dacă pentru mustrarea şi educarea noastră Domnul s-a mâniat pentru scurt timp pe noi, se va împăca din nou cu slujitorii săi" (2Mac 7,32-33).

Toţi şapte au fost torturaţi şi ucişi înaintea ei. Dar n-a cedat.

Dimpotrivă, părea uşurată. A reuşit. Toţi au ascultat de Stăpânul lor divin. Când i-a venit rândul n-a mai vorbit. Vorbise destul, mai ales prin atitudinea demnă a fiilor ei.