Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istanbul - Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei).

A avut patru fraţi şi o soră: Grigore (a murit la o vârstă fragedă), Alexandru, Gheorghe şi Ella (morţi şi ei de tineri) şi Dimitrie (1875-1967).

A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia.

În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. În anul 1895 va urma la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.

Se întoarce în România, din cauza anghinei pectorale, unde îşi va continua studiile până în anul 1898, când merge la Roma pentru a urma Facultatea de Filozofie-Teologie a dominicanilor, "Angelicum". În anul 1902, după un misterios discernământ, pentru a fi "şi mai ortodox", face profesiunea de credinţă catolică, spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului.

Dorea să devină preot sau călugăr, însă papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires...

Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit "Bethleem Mariae" la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu "Sfântul Vincenţiu de Paul", înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă.

Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea. În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de răniţii de război.

La 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului; îşi va desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa până în 1939. Obţine privilegiul de a celebra în cele două rituri.

I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruieşte schimbând din temelii spiritul cartierului. În anul 1930, când se îmbolnăveşte, se retrage şi este numit rectorul Bisericii Străinilor din Paris.

În anul 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraţilor şi Surorilor "Sfântul Ioan" şi cumpără o clădire, dezafectată în acest scop, a unei foste închisori pentru femei (fusese cândva mănăstire); din motive financiare se va vinde şi membrii se vor dispersa.

La 13 mai 1931 este numit de papa protonotar apostolic.

La 3 august 1939 se întoarce în România, unde îl surprinde Cel de-al Doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România, pentru a fi alături de săraci şi bolnavi.

După venirea la putere a comuniştilor, refuză, de asemenea, să plece cu trenul regal pentru aceleaşi motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de "înaltă trădare" şi întemniţat la Jilava, unde este ameninţat, bătut până la sânge şi torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar la 16 mai 1954 trece la cele veşnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus.

A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa depăşind graniţele confesionale şi spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al ecumenismului.