Despre unul dintre ucenici, care la aflarea veştii de la Maria Magdalena s-a grăbit să meargă la mormânt să vadă el însuşi dacă aşa este, se spune: "A văzut şi a crezut". Dar este vorba şi de îndoiala chiar a celor care au fost ani întregi împreună cu Isus. Nici cercul său de prieteni intimi nu a fost scutit de alternativă: fie să se resemneze, fie să lupte pentru credinţă. De această săritură din întunericul necunoaşterii în lumina credinţei nu au fost ei scutiţi şi nu suntem nici noi scutiţi.
Dar când credinţa pascală a prins rădăcini în inimile ucenicilor, atunci ei s-au întrecut să aducă tuturor oamenilor vestea cea bună: "Cristos a înviat!" Pentru asta au luat asupra lor vicisitudini, suferinţe, prigonire, tortură şi moarte. Ce au spus ei? Noi nu putem să tăcem, trebuie să vorbim despre asta. Au trecut 2000 de ani de atunci. Dar şirul martorilor Paştelui nu s-a întrerupt până în zilele noastre. Şi noi să ne numărăm printre ei!
Credinţa noastră pascală nu are voie să rămână mută: ea ne obligă să o dăm mai departe. Dacă noi, ca Biserică în general şi apoi individual, nu mai dăm mărturie pentru Domnul înviat, atunci credinţa noastră este bolnavă, atunci am trădat
misiunea pascală dată de Cristos (...).
Noi toţi am primit misiunea să-l vestim pe Cel Înviat mai ales prin viaţa noastră. Să fim o fereastră prin care lumina Paştelui să lumineze în lume! (...) Fără credinţa în Cel Înviat, nu putem să găsim un sens durabil şi profund pentru viaţa noastră, iar în ceasul morţii noastre nu există speranţă şi mângâiere. Deci încă o dată: "Ce mare bucurie, Cristos a înviat!"
(Pr. Albert Holenstein, Călăuze spre Cristos, p. 95-96)
