Credinţa în Dumnezeu este un atribut esenţial al omului biblic. Aceasta marchează profund toate sferele existenţei sale. Sfânta Scriptură propune numeroase exemple de titani ai credinţei. După Abraham, un alt patriarh care a excelat prin încrederea sa nestrămutată în Domnul a fost Iacob. Acesta s-a remarcat în special prin căutarea asiduă a prezenţei lui Dumnezeu şi prin efortul de a-l cunoaşte mai bine la nivel personal.
Biografia lui Iacob e descrisă pe scurt în Gen 25-38. Era unul dintre fiii lui Isaac şi a primit binecuvântarea tatălui său, devenind mai apoi părinte al poporului ales. Numele său a fost schimbat în Israel, în urma luptei cu un trimis al lui Dumnezeu la fluviul Iabok. Iacob a avut 12 fii, aceştia fiind capii triburilor lui Israel. La fel ca alţi patriarhi, şi viaţa lui Iacob e legată de cele două făgăduinţe divine: promisiunea unei ţări şi cea a unei seminţii numeroase.
Credinţa patriarhului Iacob se manifestă în două episoade emblematice. Primul este visul lui Iacob descris în Gen 28. Patriarhul pleacă de la Beer-Şeba, părăsind astfel ţara, şi se îndreaptă către Haran pentru a-şi căuta acolo o soţie. Ajuns la hotarul ţării, în timpul nopţii, acesta are privilegiul unei apariţii cutremurătoare a lui Dumnezeu. În vis, patriarhul vede o scară care pornea de la pământ şi făcea legătura cu cerul. În mod curios, îngerii urcau - ceea ce înseamnă că locuiau pe pământ - şi coborau de pe acea scară. Pe lângă acest semn, se face auzit şi glasul Domnului care îi făgăduieşte patriarhului acea ţară unde se afla şi îi promite că va fi tatăl unui popor numeros. Iacob a crezut, credinţă exprimată printr-o teamă reverenţială. Ca semn al credinţei, a dat acelui loc al revelaţiei numele de "casa lui Dumnezeu" şi "poarta cerului".
Al doilea episod în care se arată credinţa lui Iacob este lupta de la fluviul Iabok. Scena este localizată tot la hotarul ţării şi se desfăşoară tot în timpul nopţii. După ce patriarhul se luptă până în zori cu trimisul misterios al lui Dumnezeu, spre final cere binecuvântarea divină şi revelarea numelui trimisului. Credinţa lui Iacob se demonstrează a fi una îndrăzneaţă şi perseverentă, acesta luptând toată noaptea pentru a obţine victoria. E o credinţă plină de curaj, deoarece aproape îl obligă pe Domnul să îi acorde binecuvântarea.
Din acest episod rezultă unele consecinţe importante. Mai întâi, Iacob reuşeşte să îl cunoască mai bine pe Domnul, o cunoaştere reală şi bazată pe experienţă. Drept mărturie va da acelui loc numele de Penuel, motivând că acolo l-a văzut pe Dumnezeu faţă în faţă (cf. Gen 28,31). Credinţa implică, aşadar, cunoaştere directă şi personală a lui Dumnezeu.
În al doilea rând, Iacob va fi transformat chiar în identitatea sa. De acum încolo numele lui va fi Israel, tată binecuvântat al poporului ales. Acest lucru sugerează că darul credinţei trebuie să îl transforme profund pe om, să îi schimbe fiinţa.
Credinţa şi încrederea lui Iacob se pot propune şi creştinilor de azi. În faza indiferenţei religioase larg răspândite, e nevoie de o căutare mai intensă a prezenţei lui Dumnezeu şi a viziunii chipului său. Totodată, credinţa omului contemporan ar trebui să imite mai mult perseverenţa şi curajul "celui care s-a luptat cu Dumnezeu".
