Moartea în condiţii dramatice, la 10 decembrie 1951, a ep. Anton Durcovici a fost timp de mulţi ani un subiect tabu pentru autorităţile comuniste şi un secret bine păstrat de Securitate.

Martor al tragicului eveniment, preotul iezuit Otto Farrenkopf, eliberat în februarie 1952 de la Sighet, va avea în continuare, timp de mulţi ani, statutul de internat şi arestat, făcând public evenimentul abia în 1955. Ceilalţi colegi de celulă ai episcopului Anton Durcovici, cu excepţia Mons. A. Boga, mort la Sighet la 14 septembrie 1954, vor fi eliberaţi din închisoare după anul 1955.

În această perioadă, informaţiile care soseau la sediul Episcopiei Catolice de Iaşi erau contradictorii, confuze, un rol în acest caz avându-l Serviciul "D" (dezinformare) al Securităţii.

Astfel, la 25 iunie 1954, ordinariul substitut de Iaşi, pr. Petru Pleşca, avea "indicii" conform cărora episcopul Anton Durcovici era în viaţă la acea dată, el aflându-se internat în apropierea Bucureştiului, în localităţile Ţigăneşti sau Căldăruşani. Potrivit unei mărturii a pr. Petru Pleşca, "într-adevăr, ep. Durcovici trăgea să moară, şi în stare muribundă a fost scos din celulă. În realitate, el nu a murit, şi a fost dus în altă parte, iar paznicii ar fi primit ordinul să spună că ep. Anton Durcovici este mort (...)".

De menţionat faptul că în anul 1954, pr. Petru Pleşca a strâns mai multe mărturii de la diverşi preoţi şi seminarişti eliberaţi din închisorile comuniste, mărturii care acreditau ideea, falsă, cum că la data respectivă ep. Anton Durcovici era în viaţă. Pe de altă parte, aceste mărturii concordau asupra tratamentului inuman, bestial, la care a fost supus la Sighet, de către torţionarii săi, ep. A. Durcovici: "După ce a fost scos din celulă Durcovici, a fost aruncat în celulă un om gol, bătut măr, şi care întrebat de ceilalţi deţinuţi, cine este, ar fi răspuns "Sunt episcopul Anton Durcovici"". La Bucureşti, în mai 1954, pr. Petru Morosievicz afirma în faţa unor credincioşi din Cioplea că "lucrează din răsputeri ca să-l aducă din închisoare pe episcopul Durcovici".

Convinşi de veridicitatea "indiciilor" cu privire la faptul că ep. A. Durcovici trăia, la 7 iulie 1955, ordinarii substituţi de Bucureşti şi Iaşi, Mons. Stanislav Traian Jovanelli, respectiv Mons. Petru Pleşca, au adresat liderului comunist Petru Groza un memoriu, solicitând eliberarea din închisori a unui număr de 29 de preoţi şi seminarişti, primul pe listă figurând ep. Anton Durcovici. Nu avea să fie vorba de nici o mărinimie comunistă, iar la memoriul respectiv nu s-a primit nici un răspuns!

Toate speranţele privind soarta ep. A. Durcovici aveau să se prăbuşească însă în contextul eliberării, în august 1955, a pr. Rafael Friedrich, coleg de închisoare, la Sighet, cu episcopul martir. Pr. Rafael Friedrich a informat conducerea Bisericii Catolice din România despre moartea tragică la Sighet, la 10 decembrie 1951, a ep. A. Durcovici.

La 5 noiembrie 1956, ep. Ioan Duma, fost deţinut la Sighet, informa Sfântul Scaun, printr-un memoriu scos din ţară de către o legaţie diplomatică occidentală, despre moartea prin înfometare la Sighet, la 10 decembrie 1951, a ep. Durcovici.

Târziu, la 20 iulie 1957, securistul Vasile Nica, venit de la Bucureşti, consemna la Sfatul Popular Sighet, actul de moarte nr. 20 privindu-l pe ep. Anton Durcovici, decedat din cauza "anemiei"! Aceasta era o tentativă, tardivă, de ştergere a urmelor unei crime comise de regimul comunist, rămasă nepedepsită până în zilele noastre, ca atâtea altele!

Memoria vieţii sfinte şi a morţii martirice a ep. A. Durcovici s-a păstrat vie şi nealterată, cu toată adversitatea Securităţii şi a regimului comunist, care nu s-a mulţumit să-l condamne la izolare, ci şi la uitare.