Nu de mult, într-una din zile, întoarsă de la serviciu, soţia a avut un dialog foarte serios cu fiica mai mare, căreia i-a spus printre altele să vorbească şi cu mătuşa (profesoară), pentru a avea un răspuns mult mai complet la întrebările pe care şi le pusese. O atitudine care, sincer, nu mi-a plăcut! De ce trebuia să vorbească fiica mea cu mătuşa ei? De ce cu ea şi nu şi cu mine? Sau, de ce nu doar cu mine? Doar sunt tatăl ei! De ce trebuia să fiu exclus dintr-o problemă care mă privea în mod direct? Eram foarte supărat şi pentru asta am făcut un scandal "monstru".
După un timp, în care spiritele s-au mai limpezit, m-am gândit să "reiau" dialogul: "Şi totuşi, de ce sunt exclus dintr-o problemă a fiicei mele? am întrebat-o pe soţie". "Tu, mi-a răspuns ea, înainte să ţi se explice ceea ce se întâmplă, pretinzi că trebuie să ştii totul. Şi, într-o oarecare măsură, ai dreptate. Trebuie să ştii ceea ce se întâmplă cu fiica noastră, aşa cum trebuie să ştii ce se întâmplă cu toţi copiii noştri, dar depinde de modul în care eşti dispus să ştii. Dacă pretinzi, aşa cum ai făcut adineauri, nu te aştepta ca vreunul dintre copii să se deschidă faţă de tine şi să-ţi spună ceea ce îl frământă. Nu ţi se pare că, mai mult decât iubire şi respect, ai indus în copii un sentiment de frică? Cum crezi că pot să se apropie ca să-ţi vorbească, văzându-te mereu nervos? Ce, eu nu am problemele mele la serviciu? Problemele mele de sănătate, pe care tu le ştii, nu m-ar fi îndreptăţit mult mai mult decât tine să fiu nervoasă? La urmă, cui foloseşte?"
O ascultam aproape hipnotizat de vocea-i blândă, de profunzimea discursului şi de intenţia ei de a schimba ceva în atitudinea mea. Mă şi gândeam să "sar" din nou, să răspund nervos, să înveţe la rândul ei că eu sunt "bărbatul" din casă. Că prea mi se părea că s-a "aliat" cu fiica mai mare împotriva mea. Dar..., vorba ei, "la urmă, cui foloseşte?". Şi apoi, pe undeva avea dreptate. Eram o fire vulcanică. Mă irita orice vorbă spusă pe la spate, orice apropo, chiar şi glumele care se făceau pe seama mea.
Am acceptat ideea că era necesar ca fiica mea să vorbească şi cu mătuşa ei. Era o problemă de relaţionare la nivel de clasă. Şi, cum mătuşa era profesoară, iar pe deasupra şi specialistă în pedagogie, am ajuns la concluzia că nu era de competenţa mea.
Am vorbit la rândul meu cu un preot, care m-a lămurit că nici măcar nu trebuie să fim "competenţi" în toate. Ba mai mult, ar fi o mare mândrie să pretinzi că te pricepi la toate. În acelaşi timp, din toată "povestea" asta am mai învăţat un lucru, şi anume că o persoană nu se judecă în funcţie de un singur lucru care i s-a întâmplat. Eu m-am considerat nedreptăţit pentru că soţia i-a spus fiicei să vorbească şi cu mătuşa. Dacă m-aş fi întrebat asupra competenţei mele în privinţa problemei fiicei mele, dacă mi-aş fi dat seama de ce fiica mea nu a avut curajul să vorbească cu mine, atunci lucrurile ar fi luat o altă turnură.
Judecăm persoanele fără să fim competenţi, le judecăm pentru ceea ce s-a întâmplat, fără a ţine seama de context, de starea lor, de atitudinea pe care am avut-o noi până în acel moment faţă de ele. Judecăm, deşi nu suntem îndreptăţiţi! Şi apoi, mai greşeşte şi omul, ce, noi nu greşim? Şi, dacă ne-am certa sau am avea o reacţie neprevăzută, la urmă, cui foloseşte? (Marcelin)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
