(Scrisoare nescrisă adresată părinţilor)

Au trecut câţiva ani de când m-am despărţit de voi, căsătorindu-mă. Parcă a fost ieri. Cum trece timpul! Trece şi peste mine, trece şi peste voi! Cu fiecare zi îmi dau seama că mă maturizez mai mult, că văd lucrurile altfel şi, dacă ar fi să o iau de la capăt, multe lucruri le-aş face altfel. Dar pe voi, dragi părinţi, nu v-aş schimba niciodată.

Zilele trecute, cineva care vă cunoaşte bine mi-a spus că nu mai sunteţi aceiaşi, că v-aţi schimbat, că bătrâneţea, în loc să vă transforme în bine, vă face să deveniţi mai egoişti. Mi-a spus de "strigătele" pe care le-a auzit dinspre casa voastră. "Urlaţi" unul la celălalt şi asta mă îngrijorează.

Să fie vârsta cea care îl transformă pe om în aşa fel încât să uite tot binele pe care l-a făcut o viaţă întreagă?! M-a mâhnit mult să aud de la acea persoană că dinspre casa în care am copilărit, de la părinţii pe care i-am iubit şi îi iubesc atât de mult, se auzeau "urlete".

Voi ştiţi că eu sunt departe, că am familia mea, că am un soţ care mă iubeşte, copii care merg la şcoală, datorii, ca mulţi alţii, de ce să-mi mai "complicaţi" şi voi viaţa!?

Părinţii mei, dragii mei părinţi, cum mă purtaţi cu voi când eram mică, cum mă învăţaţi ca în viaţă să fac mereu bine, cum mă dojeneaţi dacă mă auzeaţi strigând la fraţii mei şi, mai ales, cum îmi spuneaţi că "Dumnezeu nu e surd", că aude chiar şi cel mai adânc suspin!

Mă îngrozesc la gândul că într-o zi, după o viaţă în care am pus atâta suflet pentru familia mea, pentru soţul şi copiii mei, să ajung să uit tot acest efort. De ce mi s-a spus că dinspre casa voastră se auzeau "urlete"? Aţi uitat că iubirea nu are vârstă?

Tată, mamă, ceea ce pot să fac pentru voi de aici de unde sunt, e doar să mă rog, să vă vizitez din când în când sau să vă aud la telefon. Mai mult trebuie să faceţi voi! De voi şi doar de voi depinde armonia din casă.

Nu ştiu, poate că v-am lăsat singuri, fiecare plecând la "casa lui". Poate că, ieşind la pensie, după o viaţă în care aţi lucrat, acum nu ştiţi ce să mai faceţi. Poate că vă simţiţi inutili în societate, poate că e boala care vă încearcă din când în când sau poate e bătrâneţea. Nu ştiu ce vă determină să "strigaţi" unul la celălalt, dar, credeţi-mă, sunt fiica voastră şi voi fi mereu. Când alţii îmi spun ceea ce îmi spun despre voi, îmi spun din cele pe care le aud la rândul lor. Adevăratul motiv pentru tot ceea ce se întâmplă poate că nu-l voi şti şi nu-l vom şti niciodată. Voi însă îl ştiţi!

De liniştea din casa voastră depinde liniştea din sufletul meu, depinde atenţia şi siguranţa la locul meu de muncă, depinde răbdarea pe care trebuie să o am la rândul meu în familia mea. Şi, sincer, nu aş vrea să fie aşa, dar mă simt neputincioasă. Aş vrea să fiu senină, să zâmbesc, să mă bucur, dar când dinspre casa în care m-am născut şi am copilărit se aud "urlete", ceva îmi spune că acolo cineva "îmbătrâneşte" şi îmbătrânind se pierde răbdarea, se uită, nu se mai aude bine, nu se mai vede bine, nu se mai iubeşte... ori eu nu vreau asta. Nu vreau să ştiu că părinţii, care m-au iubit şi s-au iubit o viaţă, nu se mai iubesc.

Hai, dragi părinţi, faceţi efortul de a vă iubi mereu, aşa cum aţi promis: "Şi la bine, şi la greu, până la moarte". Iar dacă boala sau bătrâneţea vă determină să vă pierdeţi răbdarea, nu uitaţi că acum, chiar în astfel de momente, aveţi mai mare nevoie unul de celălalt, până în acea zi în care Dumnezeu, în planul său, vă va chema la el, pe rând, pe fiecare, iar eu, fraţii mei, vom rămâne singuri, şi, la rândul nostru, vom îmbătrâni şi apoi vom pleca şi noi... spre voi... Dar până atunci... nu vă ruşinaţi să vă iubiţi. E dreptul vostru! (Claudia)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba