Prima dată când mi-a plăcut de un băiat încă eram adolescentă. Sincer, nu ştiu ce mă atrăgea la el. Nu ştiam nimic din ceea ce presupunea a fi prieten cu un băiat. Îmi plăcea modul lui de a fi şi atât! Era uşor brunet, cu o freză încă în formare, cu haine bine îngrijite, curat, mereu zâmbitor şi cu un dar special de a atrage fetele. Fusese şeful ministranţilor! Mulţi spuneau că va deveni preot, dar el nu se gândise niciodată la asta.

În ziua în care a început să-mi placă, am ajuns acasă ca de obicei, dar nu m-am preocupat ca altă dată de binele fraţilor mei şi de micile treburi ale casei, ci am căzut într-o melancolie, că nici eu nu mă mai recunoşteam. Îmi amintesc şi acum că, în loc să-i dau carnetul de note mamei, pentru că mi-l ceruse, i-am dat vocabularul de cuvinte pentru limba franceză. Vă închipuiţi că gestul a ofensat-o pe mama, pentru că imediat a intrat la bănuieli! În scurt timp, pentru că prea mi se întâmplau multe, mi-a şi spus că mă port ca o "îndrăgostită".

Cu cât nemulţumirile mamei şi a celor din familie creşteau faţă de mine, cu atât simţeam nevoia să mă apropii mai mult de acel băiat; să-i spun lui tot ceea ce aveam impresia că mamei nu-i pot spune, să împărtăşesc cu el toate neînţelegerile mele cu mama şi mai nou şi cu tata, pentru că şi el observase între timp că ceva nu era în regulă cu mine.

Dar cum să-i spun băiatului toate acestea, dacă eu nu aveam curajul nici măcar să vorbesc cu el? Era suficient să-l întâlnesc pe stradă şi eram gata să ocolesc tot cartierul, numai să nu fiu nevoită să-l salut sau să-i răspund la salut, în caz că mă saluta el. Ce straniu sentiment! Să-ţi placă de cineva atât de mult încât să redimensionezi totul în funcţie de el şi să nu ai curajul să-i împărtăşeşti nimic din tot ceea ce experimentezi! Cine mai înţelege şi iubirea asta!

Timpul a trecut, iar ceea ce simţeam pentru băiat s-a dus aşa cum a venit. Mai târziu am realizat că tot ceea ce trăiam eu se chema "îndrăgostire". Era prima mea îndrăgostire! Şi cum aş putea s-o uit? De atunci însă am învăţat că noi, femeile, suntem diferite de bărbaţi şi că fiecare are modul său specific de a vedea şi înţelege realitatea.

Eu îmi doream să fiu înţeleasă, să-mi pun capul pe umărul lui şi să-i povestesc o mie şi una de poveşti, să-i atrag atenţia de la lucrurile inutile ale vieţii spre ceea ce era esenţial. Voiam să-l fac să înţeleagă că iubirea nu este ceea ce auzeam deseori în discuţiile pe care băieţii le aveau la colţ de stradă. Eu vedeam iubirea mai degrabă ca o prezenţă a persoanei iubite lângă persoana care iubeşte şi mai puţin ca o chestiune care ţine de trup, de plăcere.

Cum mi-aş fi dorit acel "umăr" şi acea mână pe care s-o ţin în mâna mea şi să-i împărtăşesc din trăirile mele profunde! Şi câte ar fi avut la rândul lui să-mi împărtăşească!

Cum e diferită viaţa de la adolescenţă la tinereţe, de la tinereţe la maturitate! Ceea ce la un moment dat pare "poezie", visare cu ochii deschişi, puţin câte puţin devine realitatea uneori crudă, alteori plăcută, de fiecare zi.

E lesne de înţeles că acel băiat, adolescent la rândul lui, a rămas în mintea mea mai degrabă ca o mare întrebare a vieţii, decât ca o realitate care să mă urmărească zi de zi. Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, care ne-a iubit mai întâi, alegându-ne pe noi şi trimiţându-ne în această lume şi nu pe alţii, ne-a dat şi nouă această capacitate de a iubi şi că fără iubire nu putem trăi.

Acea primă licărire de iubire care se cheamă "îndrăgostire" a fost pentru mine acest semn concret al iubirii lui Dumnezeu. El ne-a iubit şi ne iubeşte prin cei care ne iubesc şi se bucură de iubirea noastră prin cei pe care îi iubim.

De atunci, în mod excepţional în viaţa mea de familie, cu soţul şi copiii mei, caut şi căutăm să facem prezentă iubirea lui Dumnezeu. Iar când această iubire se transmite în profunda tăcere a capului meu plecat pe umărul lui şi a mâinii mele în mâna lui, acolo e prezent Dumnezeu... (Celina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba