Un diagnostic pus modelului de "societate paranoică" de către Massimo Fini, în Viciul obscur al Occidentului, sună astfel: "Noi nu producem ca să consumăm, ci consumăm ca să producem. Nu mecanismul este în slujba noastră, ci noi în slujba lui: suntem tuburi digestive, lighene, closete, prin care trebuie să treacă cât mai repede posibil ceea ce producem într-un ritm accelerat. Suntem omul capăt de linie. Ba nici măcar nu mai suntem oameni, ci consumatori. Şi nici măcar consumatori conştienţi şi voluntari, ci broaşte care, impulsionate artificial, trebuie să sară chiar şi atunci când ar vrea să stea nemişcate; ca să nu se blocheze atotputernicul mecanism care ne domină". Trist, dar adevărat. Iar când mecanismul scârţâie, apar tipi cu aspect de bine furajaţi ce ţipă ca din gură de şarpe că se moare de foame. Da, se moare de foame, dar în tăcere. Se întâmplă cu oameni care, în ţări cu adevărat sărace, nici măcar nu au glas sau mijloace să se facă auziţi.
Pentru unii, aşa cum scrie Michele Serra, ar fi necesară "o pauză digestivă pentru a mistui cumulul de grăsime". Să fie criza un mijloc prin care suntem provocaţi la reflecţie pe această temă? Căci Dumnezeu scrie drept şi pe rândurile noastre strâmbe. Şi ne cheamă la... post.
