Teodora Cojan (Valea Seacă) s-a oferit voluntar să-şi dedice o perioadă de minimum doi ani din viaţă ca misionară laică în Kenya. Ea a întrerupt pentru un timp activitatea de profesor de religie într-o comunitate din Dieceza de Iaşi, pentru a se implica într-un voluntariat în Kenya. În luna august 2011 a plecat, prin intermediul Centrului Misionar Diecezan, cu acordul şi binecuvântarea episcopului Petru Gherghel, în misiunea din Maikona (Kenya), unde sunt preoţi români misionari. După un an, s-a reîntors în ţară, într-o scurtă vacanţă şi relatează primele ei impresii.
Tânăra misionară spune că era deja obişnuită cu munca de voluntariat. Dorinţa de a pleca misionară laică în Kenya o avea din anul 2003. Încurajată de faptul că mai avea o soră şi un văr misionari în Kenya, în anul 2010 a plecat acolo pentru două luni şi jumătate, pentru a studia ambientul şi condiţiile de viaţă şi activitate pentru care avea să se decidă cu un an mai târziu. "Printre condiţiile cele mai importante pentru a face faţă aici se numără pregătirea psihică şi cea fizică. Trebuie să cunoşti foarte bine locul unde te duci, să te familiarizezi. Primul lucru ce m-a impresionat, când am ajuns în Kenya, au fost diferenţele foarte mari dintre nordul şi sudul ţării. Capitala ţării, Nairobi, care se află în sudul ţării, e un oraş în plină dezvoltare, cu multe clădiri moderne. Cum înaintezi spre nord (direcţia spre misiunea română), apar case din ce în ce mai sărăcăcioase. Aici oamenii sunt mai simpli, dar mai primitori şi mai inocenţi", povesteşte Teodora Cojan. Ea mărturiseşte că s-a adaptat repede la condiţiile climatice şi la viaţa din misiune. "Majoritatea băştinaşilor stau în colibe confecţionate din diferite materiale... Au două paturi în care noaptea dorm femeile şi copiii. Bărbaţii dorm afară, de cele mai multe ori, pe o piele de animal... Bogăţia lor constă în turmele de cămile sau capre. Practic, este banca lor vie. Fiind o zonă vulcanică, pământul este foarte uscat şi greu de lucrat", mai spune Teodora.
Din mărturiile preoţilor misionari din Maikona, se înţelege că, printre proiectele prioritare din regiune, sunt cele care vizează copiii şi, în special, educaţia preşcolară, proiecte care nu sunt subvenţionate de stat. "Misiunea noastră are 23 de grădiniţe, iar sarcina noastră este să coordonăm activitatea lor. Majoritatea grădiniţelor sunt din tablă, unele fără podea, cu bănci înfipte în pământ... De regulă, o zi din activitatea noastră începe cu celebrarea unei Liturghii dimineaţa. Apoi, în funcţie de zile, avem programate diferite activităţi. De exemplu, sunt zile în care împărţim alimente celor săraci, sau zile când ne deplasăm în filialele misiunilor. Cea mai îndepărtată filială se află la 120 de kilometri, distanţă care se parcurge în cinci-şase ore cu maşina. Trebuie să-ţi placă munca de misionar ca să poţi rezista. Cel mai mult te afectează cazurile în care oamenii vin la tine şi tu nu poţi să-i ajuţi cu nimic. De exemplu, cineva a apelat la noi să transportăm la dispensar un bătrân bolnav de cancer. Nu am putut face nimic, deoarece maşina noastră era defectă. Maşina pe care o avem la dispoziţie se defectează deseori, deoarece drumurile sunt foarte dificile, iar fără maşină, uneori nu poţi face nimic".
Modul senin al acestei tinere când povesteşte viaţa de misionar trezeşte în orice ascultător o curiozitate deosebită de a experimenta acest "teren" necunoscut multora. Însă, dacă nu toţi suntem chemaţi să facem faţă unei astfel de provocări, cu siguranţă, toţi putem sprijini astfel de persoane care îi slujesc pe cei mai săraci dintre cei săraci din lume.
