La finalul anului jubiliar
- S-a încheiat, la 29 iunie, anul jubiliar pentru Seminarul din Iaşi: 125 de ani de la înfiinţare. Ce a însemnat acest an jubiliar?
Practic, data la care s-au împlinit cei 125 de ani de la înfiinţarea Seminarului din Iaşi, a fost 29 septembrie 2011. Atunci, datorită importanţei acestui aniversar, PS Petru Gherghel a decretat întregul an academic 2011-2012 ca an jubiliar al Seminarului, iar pe parcursul desfăşurării lui aveau să fie organizate mai multe manifestări. Aşadar, ziua de 29 septembrie 2011 a fost o zi specială de rugăciuni în Seminar, ca şi în întreaga dieceză, iar seara, la ora 18.30, în catedrală, s-a celebrat sfânta Liturghie de mulţumire şi un Te Deum; la 1 octombrie 2011 a avut loc la Institut deschiderea oficială a anului academic 2011-2012; ziua de 26 noiembrie 2011, când s-au împlinit 55 de ani de la redeschiderea Seminarului din Iaşi - după ce fusese închis timp de 8 ani de regimul comunist - a însemnat un moment emoţionant, deoarece, pe lângă rugăciunile şi mulţumirile pentru înaintaşii noştri, ne-am bucurat de prezenţa şi mărturia câtorva preoţi care au fost martori ai acelui eveniment din anul 1956; ziua de 10 decembrie 2011, când am comemorat 60 de ani de la moartea episcopului martir Anton Durcovici, a constituit o altă etapă în celebrarea anului jubiliar, studenţii seminarişti pregătind pentru acea ocazie o scenetă cu tematică specială ce a scos în evidenţă personalitatea episcopului martir; apoi, cu ocazia comemorării liturgice a sfântului Toma de Aquino (28 ianuarie 2012), a avut loc o academie tomistă; un alt moment comemorativ a fost la 19 martie 2012 cu ocazia celebrării hramului Seminarului; în sfârşit, la 29 iunie 2012 am trăit momentul culminant al anului jubiliar: hirotonirea întru preoţie a studenţilor din ultimul an de studiu.
- Pentru cei de astăzi, profesori şi seminarişti, care este semnificaţia acestui an jubiliar?
După cum afirmam şi la începutul anului academic, consider că acest an reprezintă o perioadă în care suntem datori să ne gândim la toţi cei care au făurit pentru noi o istorie atât de bogată în eforturi, jertfe, sacrificii de tot felul, dar şi realizări şi visuri împlinite. Faţă de ei nu putem să avem alte sentimente decât de mulţumire şi de gratitudine profundă. După 125 de ani, trăim în Seminar un timp al secerişului: este toamna recoltei, însă o recoltă care în mare măsură nu a depins şi nu depinde de noi, ci este lucrarea lui Dumnezeu şi a înaintaşilor noştri care au ştiut să semene plini de speranţă, să ude cu sudoarea frunţii sau chiar cu lacrimi şi sânge terenul în care aveau să încolţească şi să crească germenii vocaţiilor sacerdotale şi astfel să aducă rod însutit.
- Schiţaţi, vă rog, momentul de început al Seminarului.
Aspiraţia de a fonda un seminar pentru tinerii autohtoni i-a animat, încă de la început, pe catolicii din Moldova. Au existat mai multe tentative în acest sens începând cu secolul al XVI-lea, însă până în secolul al XIX-lea nu au putut fi duse la capăt. Înfiinţarea Diecezei de Iaşi (1884) a fost evenimentul care l-a stimulat pe episcopul Nicolae Iosif Camilli să fondeze în sfârşit Seminarul. După un Pactum încheiat între episcop şi provincialul iezuit din Galiţia (Polonia), părintele Henric Jackowski, Seminarul a fost inaugurat la 29 septembrie 1886, cu doar trei seminarişti, fiind pus sub patronajul sfântului Iosif şi fiind condus de părinţii iezuiţi.
- Dacă ar fi să amintiţi evenimentele mari care au marcat cei 125 de ani, care ar fi?
Consider că primul eveniment deosebit de relevant şi emoţionant a fost acela în care "s-a cules primul rod matur": la 29 septembrie 1895 episcopul Dominic Jaquet l-a hirotonit preot pe tânărul autohton Petru Pal, primul din lunga serie a preoţilor autohtoni care continuă şi astăzi. Apoi, un moment important îl reprezintă preluarea conducerii Seminarului de preoţii diecezani după plecarea iezuiţilor (1906). Tot în această perioadă (1907) are loc transferarea Seminarului din clădirile de lângă episcopie, unde funcţionase iniţial, în clădirea din Copou, unde funcţionează şi astăzi. Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales după moartea episcopului Mihai Robu (1944) şi instaurarea regimului comunist, a urmat pentru Seminar o perioadă deosebit de dificilă care, cu diferite alternanţe, a durat până în 1989. Din această perioadă amintim: avarierea gravă a clădirii Seminarului în urma bombardamentelor din noaptea de 5 spre 6 iunie 1944; închiderea Seminarului de către comunişti (1948) arestarea episcopului Anton Durcovici (1949); moartea episcopului Durcovici în închisoare ca martir (1951); redeschiderea Seminarului în 1956; a doua avariere gravă a clădirii Seminarului în urma cutremurului din 1977, fapt ce a determinat reconstruirea unei părţi a acesteia. Schimbările survenite după căderea regimului comunist (1989) au avut consecinţe deosebite asupra vieţii şi activităţii din Seminar: numărul mare de candidaţi admişi în Seminar (în timpul comunismului era permisă doar admiterea unui număr foarte mic, chiar dacă erau foarte mulţi care ar fi dorit să facă acest pas); dărâmarea corpului vechi care mai rămăsese din clădirea Seminarului şi construirea altor trei corpuri mai mari şi mai moderne (1990-1994); recunoaşterea legală a instituţiei pe plan civil şi bisericesc; afilierea Seminarului la Universitatea Pontificală de la Lateran (1995); înscrierea studenţilor noştri la Universitatea "Al.I. Cuza" Iaşi (începând cu anul 2009); dar, mai presus de toate, trebuie subliniat cadrul de autonomie şi seninătate în care se pot forma astăzi candidaţii la preoţie.
- La 29 iunie au fost consacraţi întru preoţie, în catedrală, 16 tineri. Cei mai mulţi dintre ei (14) au studiat în Seminar. Ce înseamnă pentru rectorul Seminarului un asemenea moment?
Aş răspunde mai întâi tot printr-o întrebare: Ce înseamnă pentru nişte părinţi să-şi vadă copiii realizându-se, să-i vadă în momentul în care şi-au atins cel mai înalt ideal al vieţii? Păstrând proporţiile, s-ar putea spune că ceva asemănător trăiesc şi profesorii şi în special formatorii atunci când studenţii ajung să fie hirotoniţi. Pentru noi, ca Seminar, ca loc unde se formează cei care au simţit chemarea Domnului pentru a deveni preoţi, un astfel de moment înseamnă de fapt, împlinirea menirii pentru care existăm ca instituţie. De aceea trăim la intensitate maximă, în comuniune cu cei hirotoniţi, bucuria împlinirii unui ideal pentru care au muncit, s-au rugat şi au studiat mulţi ani. Desigur, pentru corectitudine, personal trebuie să subliniez că referitor la cei hirotoniţi anul acesta, n-am fost implicat direct în formarea lor decât în ultimul an, de când am fost numit rector. Oricum, dincolo de aceste aspecte, cred că momentul hirotonirii este motiv de mare bucurie şi de speranţă pentru toţi preoţii şi pentru întreaga Biserică.
- Astăzi sunt multe provocări şi tentaţii. Este greu pentru un tânăr să audă chemarea lui Dumnezeu şi să devină preot. Era oare mai dificil acum 125 de ani sau astăzi? Cum ar trebui să procedeze un tânăr care simte chemarea de a ajunge preot?
Aveţi dreptate, există multe provocări şi tentaţii pentru tinerii de astăzi, însă eu cred că Domnul, cel care cheamă, ştie să folosească acea "voce" care să fie auzită în orice moment, în orice perioadă istorică. Nu cred că din acest punct de vedere este mai dificil astăzi decât acum 125 de ani, chiar dacă există multe alte "voci" care-l cheamă pe tânărul din zilele noastre. Din experienţa celor aproximativ 20 de ani de când lucrez cu tinerii pot afirma că există şi astăzi foarte mulţi tineri care ne dau motive de speranţă. Nici pe departe nu pot împărtăşi scepticismul acelora care consideră că "tinerii de azi" sunt "o problemă". Referitor la ultima parte a întrebării, n-aş dori să dau decât o sugestie tinerilor: să încerce să-l întâlnească pe Cristos în viaţa proprie şi să fie totdeauna deschişi faţă de planul său, iar mai departe vor înţelege de la sine care este sensul vieţii şi chemarea pe care el le-o adresează. Parabola "Tânărului bogat" din Evanghelie, care nu a acceptat să-l urmeze pe Cristos şi a plecat "trist", ar trebui să dea de gândit tuturor tinerilor.
