Întorcându-mă acasă după o zi foarte stresantă de muncă, aveam să primesc vestea vieţii mele: soţia era bolnavă de cancer! Se întâmpla cu mai bine de un an în urmă. Într-o secundă mi-a trecut oboseala, mi-a trecut stresul, am devenit la rândul meu palid şi era cât pe ce să cad. Soţia mea să aibă cancer!? De ce tocmai ea?

Mărturisesc că până în acea zi nu am ştiut în mod concret ce înseamnă să ai pe cineva aproape, care să te iubească. Pentru mine era un lucru normal să fiu căsătorit, să am o familie, să am copii, să lucrez pentru familia mea, într-un cuvânt, să mă realizez ca om şi mai ales ca bărbat. Soţia trebuia să-mi facă mâncare, să ţină casa curată, să aibă grijă de copii şi, dacă era posibil, să nu vorbească prea mult. Cel puţin aşa gândeam eu că trebuie să fie o familie!

În ziua în care soţia mi-a spus că e bolnavă, în mintea mea s-a "năruit" totul. Idealurile mele, de ce nu, pretenţiile mele de bărbat, orgoliul meu, într-o fracţiune de secundă, toate s-au spulberat. Fără să-mi dau seama, mi-am luat soţia de mână şi i-am zis: "O să fie bine! Dumnezeu va avea grijă să fie bine!".

Era pentru prima dată când vorbeam de Dumnezeu în relaţia dintre noi. Mi-a ieşit din gură fără să mă gândesc prea mult. Iar ea, la rândul ei, m-a strâns în braţe şi mi-a zis: "Da, o să fie bine, o să fie bine dacă îmi vei sta aproape. Nu e imposibil! Voi lupta şi sper să învingem!".

Aveam să-mi dau seama de gravitatea bolii abia mai târziu. Chiar de-a doua zi am început investigaţiile necesare şi nu după mult timp s-a ajuns la chimioterapie. Era singurul tratament care putea stârpi cancerul din rădăcină. Depindea însă de mulţi factori, iar unul dintre cei mai importanţi era să mă simtă pe mine aproape. Iar eu mi-am "jucat" foarte bine rolul!

A fost timpul prin excelenţă binecuvântat al căsătoriei noastre. Am început să ne comportăm ca doi copii, dar nu pentru că făceam lucruri copilăreşti, ci pentru că ne încredeam mult mai mult unul în celălalt.

Cum îmi devenise deodată dragă! Parcă mai ieri o descoperisem şi o cerusem în căsătorie, iar acum..., tot restul vieţii, eu... ce aveam să fac?! Pe lângă "gelozia" pentru Dumnezeu, începusem să mă şi răzvrătesc. Nu era posibil! Nu puteam să accept că într-o zi aveam să rămân singur! Dar oare, cine nu ar fi gândit ca mine, dacă ar fi trecut printr-o astfel de situaţie?

În tot acest timp, soţia urma terapia impusă de medic. O vedeam senină, încrezătoare şi asta mă determina şi pe mine să sper alături de ea că, aşa cum îi spusesem la început, totul va fi bine. Şi chiar dacă în mine însumi erau o mie şi una de întrebări, în afară, în prezenţa ei, încercam să fiu plin de speranţă, s-o încurajez, să-i arăt că-i sunt aproape. Iar efortul nostru a dat roade...

La capătul tratamentului de chimioterapie, medicul, satisfăcut, ne-a chemat pe amândoi şi ne-a felicitat, spunând: "Aţi învins! Aţi învins o boală necruţătoare, iar meritul este în egală măsură al amândurora!"

"În egală măsură al amândurora!" Aceasta îmi confirma că efortul meu de a înţelege situaţia nu a fost în zadar. Şi vreau să vă mărturisesc, niciodată nu am iubit-o mai mult pe soţia mea ca în acea perioadă; nici până atunci şi nici de atunci, dar am învăţat un lucru, şi anume că fără ea viaţa mea nu ar fi completă. De aceea mi-a trimis-o Dumnezeu în viaţa mea, să ne completăm reciproc, iar vindecarea ei a fost pentru mine ca o "Înviere". De atunci, în viaţa noastră de familie mereu este Paşti (Alexandru).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba