Victorii sau înfrângeri? De dorit sunt parcă cele dintâi. Şi totuşi...
O scurtă reflecţie din înţelepciunea indiană susţine următoarele: "Cel care învinge stârneşte ură, cel care-i învins suferă; dacă însă atât victoria, cât şi înfrângerea sunt depăşite, se trăieşte în seninătate şi bucurie" (Dhammapada). Sunt nişte constatări valabile până şi pentru o lume în care scopul principal pare să fie orientat spre succes în ceea ce realizezi, spre depăşirea celor din jur, spre utilizarea oricăror mijloace pentru a evita dezonoarea de a fi învins.
Dincolo de toate acestea, există o măreţie chiar şi în înfrângere. Iar aceasta este mult mai nobilă decât "mistica" triumfului sau a succesului etalat. Ajunge să observi zâmbetul dispreţuitor şi ofensiv (uneori chiar idiot) al aşa-ziselor VIP-uri la modă, ca să ţi se facă greaţă. Nici nu poate fi comparat cu surâsul abia schiţat care înnobilează faţa senină a câte unei persoane de tipul: marcată de suferinţă, dar nu întru totul strivită. Oare nu ar fi de preferat să ne regăsim în spusele apostolului? Iată-le: "Suntem apăsaţi de necazuri..., dar nu striviţi; suntem în cumpănă, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi; doborâţi, dar nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să fie evidenţiată şi viaţa lui..." (2Cor 4,8-10).
