- M.D. (e-mail). "Vă mulţumesc pentru răspunsul şi pentru sfaturile pe care mi le-aţi dat în revista din luna august. M-au pus pe gânduri şi din acest motiv vă răspund abia acum. Bineînţeles că alegerile mele mă afectează sau mă avantajează în primul rând pe mine. Sunt sigur că părintele, părinţii şi toate persoanele apropiate ne vor binele. Într-adevăr, noi (eu şi logodnica) suntem tineri şi nu avem experienţă de viaţă. Dar viitorul va fi aşa cum ni-l vom face noi, sau cum dorim să ni-l facem, sau cum Domnul va dori să fie. Chiar dacă logodnica este ortodoxă, aceasta nu înseamnă că nu este creştină. Are încredere în Dumnezeu şi se roagă zilnic. Pot să zic că mai credincioasă este ea decât mine. Între noi doi, eu sunt un păcătos mai mare. Nu dorim ca în căsnicia noastră să-l ignorăm pe Dumnezeu. Vrem să fie prezent lângă noi. Faptul că vom ţine şi sărbătorile ortodoxe sau că vom mai merge la Biserică şi acolo nu cred că este un păcat. Naşii, în primul rând trebuie să ne fie prieteni. Şi ne sunt. Religia nu cred că este aşa importantă în cazul naşilor. Nu cred că este o idee bună să punem naşi formali (doar pentru a-i avea la eveniment) şi apoi să nu mai avem tangenţă cu ei. Cunosc multe cazuri în care naşii şi finii nu au mai păstrat legătura sau nu s-au mai văzut de câţiva ani. Poate chiar s-au şi uitat. Iar în cazul unui impas între mine şi soţie, cred că prima dată vor interveni părinţii. Noi sperăm să nu ajungem la asemenea situaţii. Nu ne căsătorim cu gândul să ne despărţim... De fiecare dată când auzim că se căsătoresc doi tineri, unul catolic şi altul ortodox, prima dată spunem că "ortodocşii sunt mai libertini şi divorţează repede". Dar pe noi nu ne vedem. Noi, catolicii, nu suntem uşi de biserică. Greşim şi noi. Uneori poate mai mult decât ortodocşii. În ultimii ani a crescut numărul divorţurilor şi în rândul catolicilor. Deci religia tinerilor căsătoriţi nu cred că va garanta o căsnicie fericită şi lipsită de griji până la adânci bătrâneţi. Vreau să vă mai întreb ceva. Mi-aţi spus, citez "Biserica insistă mereu ca soţii să fie de aceeaşi credinţă". Vine şi întrebarea mea: De ce se mai spune în biserică de preoţi şi de către episcop că se vrea unirea celor două Biserici: catolică şi ortodoxă? De ce se mai fac rugăciuni pentru acest lucru?... Se vrea sau nu se vrea o unificare a religiilor? ..."
Cred că avem idei diferite despre ceea ce înseamnă a fi credincios sau creştin. Noi înţelegem prin a fi creştin unul care îl alege pe Cristos, îl iubeşte, încearcă să îl urmeze şi caută să facă ceea ce cere el. Prezenţa lui Cristos este viaţă, dă direcţie, călăuzeşte, şi nu înseamnă a ne aminti de el doar din când în când. Inima trebuie să aibă legătură cu Dumnezeu. Una este că cineva se numeşte pe sine creştin şi alta este să fie. De exemplu, dacă cineva spune că este creştin şi înjură, trăieşte în duşmănie cu alţii etc., nu prea se cheamă că este într-adevăr creştin. Sau ştim că Dumnezeu ne cere să sfinţim ziua Domnului (porunca a treia) şi noi nu avem treabă cu Liturghia de duminică şi de sărbătoare sau mergem foarte rar, mă îndoiesc că ne putem numi creştini sau credincioşi. Dacă logodnica dv. şi naşii merg în fiecare duminică la Liturghie şi participă la toată Liturghia: felicitări, aţi ales bine! Şi dacă şi dv. faceţi la fel: felicitări de două ori! În al doilea rând, nu cred că am spus că religia catolică e o garanţie pentru o căsătorie reuşită. Am susţinut şi susţinem că trăirea credinţei e o garanţie. Şi una este să pornim din start în căsătorie cu lucruri care ne despart şi alta este să avem unitate în cât mai multe puncte. În al treilea rând, unitatea creştinilor, întâlnirile şi rugăciunile care se fac nu înseamnă pierderea identităţii, amalgam, amestec şi acceptarea tuturor lucrurilor care nu sunt conforme Scripturii şi tradiţiei. Unitate nu înseamnă, de exemplu, să acceptăm divorţul şi altele de genul acesta. Unitatea se referă la a ne cunoaşte, a ne ruga împreună, a vedea şi aprecia lucrurile pozitive care sunt în celelalte biserici. Vă dorim gânduri bune!
- Diana Gal (e-mail). "Îmi pare rău că nu aţi mai publicat eseul meu în revista din luna noiembrie, dar eu nu mă las şi v-am trimis şi două propuneri pentru luna decembrie. Vreau să ştiu dacă le-aţi primit şi dacă o să mi le publicaţi în luna decembrie ca să am o certitudine că aş putea să continui să vă trimit eseurile mele. Vreau răspuns urgent".
Ştim dacă publicăm eseurile atunci când ne apucăm de făcut revista. Atunci are loc o şedinţă de redacţie şi, în funcţie de articolele şi de evenimentele care sunt, se ia decizia. Despre Coroana de Advent s-a mai publicat în paginile acestei reviste în câteva numere din anii trecuţi. Oricum, pentru ca articolele dv. să aibă şansa să fie publicate trebuie să alegeţi subiecte care n-au mai fost tratate în revistele din ultimii ani, să fie originale, să scrieţi cu diacritice (litere specifice limbii române) şi să trimiteţi articolul într-un fişier word.
- Maria (e-mail). "Aş vrea să spun şi eu povestea mea de viaţă, am citit povestea din luna octombrie şi atunci am spus că ar fi bine să scriu şi eu. Nu vreau neapărat să o publicaţi dacă nu consideraţi că spune ceva, sau ar putea să fie un bun exemplu. Sunt căsătorită de 17 ani. Părinţii nu au fost de acord cu această căsătorie, pentru că soţul nu avea aceeaşi religie cu mine, însă au lăsat lucrurile aşa deoarece locuiam împreună. Vreau să precizez că nu am lăsat religia mea, mai mult de atât am trecut şi băiatul în religia catolică, pe care n-am s-o las pentru nimic în lume. Totul a fost aproape perfect un an şi jumătate în care ne-am înţeles bine. După aceea a început calvarul, venea beat aproape zilnic, nu era agresiv, însă îmi era de-ajuns să-l văd aşa, nu aveam cu cine vorbi, nu aveam cu cine mă sfătui, uneori aveam impresia că fuge de mine. Vă spun că am tras şi cu dinţii de această căsnicie. Am încercat orice metodă care credeam că dă rezultate, uneori era şi mai rău decât mă aşteptam. Pe zi ce trecea mă pregăteam pentru orice, mai puţin pentru ceea ce mi s-a întâmplat, deşi mama şi sora îmi spuneau să nu am încredere în el, însă eu care eram sinceră şi nu l-am minţit cu nici un cuvânt, mi se părea o prostie să-mi mint soţul, însă el o făcea în fiecare zi sau când avea ocazia. Ştiţi ce doare trădarea? Nu doresc la nimeni. În urmă cu câţiva ani, scosesem câţiva bani din bancă să cumpărăm ceva. Nu am luat chiar atunci ce voiam şi am pus banii la o altă bancă, însă împrumutul e pe numele meu şi banii i-a pus el pe numele lui. Am fost liniştită crezând că sunt tot acolo, însă după o discuţie între el şi prietenul lui mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Am mers la bancă şi, spre surprinderea mea, nu mai era nici un leu. Nici acum după cinci ani nu ştiu ce a făcut cu ei. Dar să nu credeţi că e singura greşeală făcută. De multe ori venea foarte beat şi fără bani din salariu, deşi stăm cu chirie şi e destul de greu în condiţiile în care avem salarii foarte mici. Însă Dumnezeu nu m-a lăsat, pentru că mergeam des la Şumuleu Ciuc şi mă rugam mult. Mergeam aproape în fiecare duminică chiar şi acolo sus unde merg pelerinii de Rusalii. Acolo există o capelă şi era un pustnic, un călugăr franciscan, care avea grijă de capelă şi uneori mă asculta şi mă sfătuia. Acolo stăteam în genunchi şi mă rugam să am putere să merg mai departe, şi am primit ceea ce am cerut. Însă luptând pentru soţ aproape că uitasem că mai am şi copil care avea nevoie de mine mai mult decât soţul. Datorită rugăciunilor şi ajutorului financiar primit de la mama şi sora mea (tată nu mai am) Dumnezeu nu m-a lăsat, deşi uneori când mi-a fost greu am crezut că m-a lăsat, însă nu era aşa. Aş spune tuturor să aibă încredere în Dumnezeu şi el nu ne lasă".
Vă mulţumim pentru mesajul trimis şi pentru faptul că citiţi revista "Lumina creştinului". Apreciem mult că aveţi încredere în Dumnezeu şi că sunteţi hotărâtă să vă trăiţi credinţa până la capăt. Ne doare şi ne rugăm şi noi pentru ca Domnul să-i dea soţului gândul de întoarcere. Concluzia dv. este clară: să avem încredere în Dumnezeu şi el nu ne lasă. Vă mulţumim!
- Pr. Anton Bişoc (Voievodeasa). "Sunt lucruri care m-au îngrozit şi nu pot lăsa să nu strig. Dacă în revistă apar multe lucruri bune, reportaje etc., eu cred că sunt absolut necesare anumite teme catehetice sau cum vreţi să le spuneţi. Ar fi bine ca revista să aibă în fiecare lună o pagină unde să se trateze anumite probleme religioase care sunt urgente, dar necunoscute sau uitate de popor. Ele ar fi următoarele: 1) Sfânta Liturghie, valoarea ei; 2) Credinţa trăită, nu cea teoretică; 3) Inima lui Isus, cu referire la prima vineri din lună; 4) Curăţia (ca virtute), parcă este o idee învechită de a mai vorbi despre aşa ceva. 5) Sfânta Împărtăşanie... Deocamdată atât şi nu voi uita pe viitor a mai pomeni şi de altele, numai trebuie trecut la lucru".
Vă mulţumim pentru sugestiile făcute. Temele pe care le propuneţi cu siguranţă vor fi reluate. Deocamdată este Anul Familiei şi se tratează teme specifice. De aceea s-a introdus o cateheză specială în interiorul revistei. Anul viitor, fiind vorba de Anul Credinţei, vor fi reluate şi temele pe care le-aţi propus.
- Mircea Osoianu (Iaşi). "Vă trimit câteva gânduri compuse de mine pentru a fi reflectate şi de alţii: Tu eşti: ceea ce gândeşti, ceea ce faci, ceea ce spui, ceea ce iubeşti, ceea ce mănânci, ceea ce îţi place, ceea ce îţi aparţine, ceea ce dăruieşti, ceea ce vrei, ceea ce a voit Creatorul tău, ceea ce laşi urmaşilor tăi, ceea ce ţi-au lăsat strămoşii tăi, ceea ce crezi, ceea ce conduci...".
Vă mulţumim!
