Oricine ştie că o persoană nu este un lucru. Nu este ceva, ci cineva. Cu lucrurile poţi face probe, dar cu persoanele nu! Când în istorie s-au făcut probe cu şi pe persoane, umanitatea în general a arătat că s-a dezumanizat.

Nu cu mult timp în urmă, într-o zi, mă întorsesem obosit de la serviciu. Avusesem o zi grea! Mai toţi erau supăraţi şi nervoşi din cauza unui proiect în urma căruia mulţi dintre noi urmau să rămână fără loc de muncă. Aşadar, supărat şi obosit m-am întors acasă. Ştiam că numai aici pot găsi calmul şi luciditatea de care aveam atât de mult nevoie.

Ajuns în faţa uşii, fiica mai mare, plină de bucurie, mă întâmpină spunându-mi: "Tată, trebuie să-ţi dau o veste!" "Eh, vino în casă, i-am răspuns. Nu putem vorbi aici".

Fiica de care vorbesc avea 22 de ani. Am intrat în casă, am băut un pahar cu apă şi i-am zis: "Acum spune-mi, draga mea!" "Tată, a continuat ea vădit emoţionată, mă căsătoresc!" "Mama? Ştie şi ea? Fraţii? Ai mai spus cuiva sau eu sunt primul care aflu?" "Nu, cu mama n-am vorbit. Am decis să-ţi spun mai întâi ţie, apoi mamei, pentru că în realitate nu acum vreau să mă căsătoresc". "Atunci când? am intervenit eu". "Nu, nu acum. Mai întâi mă voi muta la prietenul meu. Vom sta un timp împreună pentru a ne cunoaşte mai bine, apoi ne vom căsători cu adevărat..." "Dar..., draga mea..." "Ştiu, tată, sunt mare şi voi decide singură ceea ce am de făcut. Şi apoi, astăzi..." "Vino aici, i-am spus uşor surprins, dar şi supărat în acelaşi timp. Vino aici!"

I-am luat mâinile în mâinile mele, am privit-o în ochi şi i-am spus: "Draga mea, e adevărat că tu eşti mare, că poţi decide ceea ce vrei să faci. Nu uita însă că trebuie să fii şi responsabilă de ceea ce decizi. Să nu crezi că sunt împotriva căsătoriei tale. E dreptul tău, iar pe mine mă onorează. Ceea ce mă dezonorează însă este modul în care tu pui problema acestei căsătorii. Tu ştii ce presupune a locui împreună?" "Tată..., dar sunt mare! Nu mai sunt un copil!" "Da, ştiu că eşti mare şi ştiu că nu mai eşti nici un copil, dar răspunde-mi la o întrebare: "Şi dacă după un anumit timp vei constata că prietenul tău nu are nimic în comun cu tine, ce vei face?" "Tată, lumea a progresat, văd că... Ce nu mai sunt alţii? Doar nu e singur în univers!" "Este ceea ce voiam să aud de la tine! Da, nu e singurul în univers, după cum nici tu nu eşti singura, dar ţine minte un lucru: Nu mă interesează cum gândesc ceilalţi tineri de vârsta ta, nu mă interesează cum văd părinţii lor această realitate. Un lucru însă mă interesează: în tine am pus tot ceea ce era mai bun. Tu ştii prea bine de câte ori am discutat despre problemele legate de viaţă, de credinţă, de Dumnezeu, de familie etc. Ştii cât mi-am dorit şi-mi doresc binele tău şi al fraţilor tăi! Draga mea, cu lucrurile poţi face probe, cu persoanele nu! A face probe cu o persoană înseamnă a o instrumentaliza. Eu nu-mi doresc să ştiu că am crescut un "lucru", ci o persoană. Iubirea adevărată nu face "probe", ci doar iubeşte şi atât! N-aş vrea să te ştiu "folosită" ca pe un lucru! Tu ai fost creată de Dumnezeu cu demnitate. Noi înşine am fost şi suntem mândri de tine.

Şi apoi, partea de mister dintr-o căsătorie... frumuseţea ta interioară, bucuria că te poţi oferi în totalitate şi fără rezerve, haina albă de mireasă, siguranţa spirituală, umană şi chiar socială pe care ţi-o dă căsătoria? Toate acestea presupun o persoană, nu? Nu presupun un "lucru!". Căsătoreşte-te, draga mea, pentru că este dreptul tău să te căsătoreşti, dar nu convieţui necăsătorită, pentru că nu aduce binecuvântare! Nu mă fă să-mi fie ruşine de copilul pe care l-am crescut. Iar mama... când v-a auzi mama..."

"Nu tată, nu voi locui deloc împreună cu prietenul meu înainte de căsătorie. Voiam doar să ştiu care este atitudinea ta faţă de acest fenomen. Cum aş putea să şterg într-o singură clipă ceea ce aţi "investit" în mine în toţi aceşti ani? Şi eu sunt mândră de voi. Şi eu îmi doresc o familie ca a voastră şi mai ales înţelegere ca la voi".

La final m-a îmbrăţişat mulţumindu-mi. (Adrian)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba