Dragul meu fiu,
Întreaga creaţie este extraordinară! Este fantastic să cunoaştem modul în care se formează şi cresc animalele, păsările, peştii, plantele şi tot ceea ce ne înconjoară. Nimic însă nu e mai minunat în toată creaţia decât modul în care este conceput, se formează şi se naşte omul.
O să-ţi spun astăzi povestea naşterii tale...
Te-ai născut la început de mai, luna florilor şi a preasfintei Fecioare Maria, într-o sâmbătă, la miezul zilei. Nu eu am ales această lună! Aşa a voit Dumnezeu!
Totul a pornit de la un gest de iubire. Nu de la cel în urma căruia ai fost conceput în sânul meu, ci de la cel care m-a unit în căsătorie cu tatăl tău. Acolo începe istoria venirii tale pe pământ!
Mai întâi a fost iubirea lui Dumnezeu care m-a întâlnit cu tatăl tău, apoi iubirea care te-a conceput în sânul meu şi de aici iubirea mea pentru tine. Sigur, tu nu-ţi aminteşti nimic din această operă atât de minunată.
Erai doar un punct sau, aşa cum îi spun oamenii de ştiinţă, o celulă, apoi două, apoi patru, până când ai prins contur. Dumnezeu a fost cel care ţi-a dat sufletul. Împreună cu tatăl tău ţi-am dat trupul, dar Dumnezeu, tu şi cu mine am fost cei care, zi de zi şi noapte după noapte, am lucrat împreună să devii acel bebeluş pe care, după naştere, l-am strâns cu bucurie în braţe şi pentru care am plâns.
Nu trecuse nici măcar o lună de când te concepusem şi inimioara ta, deja formată, a început să bată. Aveai deja ochişori şi păreai că vrei să cucereşti lumea. Ce mister! Ba mai mult, ochii tăi scrutau deja realitatea în care te aflai de ceva timp. Mai aveam însă atâtea de făcut împreună!
La patru luni oricine putea spune: "Ce băiat mare!" Mâinile tale, picioarele tale, tu în întregime erai atât de zvelt încât simţeam că nu mai ai răbdare şi doreşti să începi marea aventură a vieţii.
La cinci luni, uau ce ruşinică! Te-am surprins cu degetul în guriţă. Am înţeles însă că te pregăteai deja pentru primii tăi ani de viaţă, când nu puteai să te hrăneşti aşa cum o fac oamenii mari, cu legume, carne, fructe şi altele, ci cu lapte, aşa cum am început cu toţii.
Să trecem peste asta şi să-ţi vorbesc despre momentele în care mi-ai fost alături şi m-ai înţeles. Îţi mulţumesc astăzi pentru că te-ai odihnit când mă odihneam şi eu, că ai mâncat ceea ce am mâncat eu, că ai respirat aerul pe care l-am respirat eu şi că ai venit cu mine oriunde am mers eu. Cel mai mult mă bucur că ai venit cu mine la sfânta Liturghie. Aşa am văzut în tine mereu un dar. Pe atunci erai mult mai cuminte în biserică decât în ziua în care te-am purtat la botez, când ai plâns...
Ştiu că te bucurai când eram bucuroasă şi că sufereai când sufeream şi eu. Mi-am dorit atât de mult să te ştiu fericit! Au fost însă şi momente care nu ţi-au plăcut, o ştiu! Dar şi din ele tu continuai să înveţi. Trebuia să te pregăteşti pentru marea călătorie spre lume. Te aştepta afară o mare mulţime de oameni, atâtea experienţe, atâtea bucurii, dar şi multe încercări. Afară era viaţa concretă!
Nouă luni, doar atât ţi-au trebuit să fii omul complet, pregătit să înfrunte realitatea vieţii!
Ce zi! Nu o să uit niciodată ziua în care te-ai născut. Era sâmbătă, cum ţi-am mai spus. M-am bucurat că te-ai născut în luna sfintei Fecioare. Aşa am putut să te încredinţez din toată inima ocrotirii ei.
Ce dar minunat e viaţa! Când te-am văzut pentru prima dată am înţeles că eşti darul lui Dumnezeu pentru familia noastră. Am înţeles că în jurul nostru nimic nu mai putea fi ca înainte, că totul trebuia schimbat în funcţie de tine şi pentru tine. Erai atât de mic şi de firav!
Acum, mulţumită iubirii lui Dumnezeu şi a tuturor celor care te înconjoară eşti mare!
Te iubesc, fiul meu, te iubesc aşa cum te-am iubit din prima zi a conceperii tale. (Lucia)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
