- Ne-au mai scris de sărbători: Eveline Mărculescu (Galaţi); Pius Szabo (Estelnic, jud. Covasna); pr. Dominic Hîrja (Bucureşti); Erwin Josef Ţigla (Reşiţa); Surorile lui Isus Răscumpărătorul (Bârsana, jud. Maramureş); Surorile Misionare ale Pătimirii lui Isus (Butea); Comunitatatea "Sant'Egidio" (Roma); fam. Crişan (Sânmihai de Pădure, jud. Mureş); fam. Niculescu şi Trandafira Rufă (Constanţa). Vă mulţumim pentru gândurile bune pe care ni le-aţi trimis! Vă dorim ca şi în 2010 să aveţi la suflet publicaţia "Lumina creştinului".

- Veronica Dămoc (Iaşi). Întreaga redacţie vă mulţumeşte pentru cuvintele frumoase pe care le-aţi scris despre noi şi îndeosebi pentru consecvenţa cu care citiţi publicaţiile. Ne bucurăm să ştim că întreg conţinutul acestor publicaţii, precum Lumina creştinului sau De la răsărit până la apus, vă îndeamnă la reflecţie şi meditaţie şi că aceste reviste sunt hrana dv. sufletească de fiecare zi. Vă mulţumim şi pentru poezia trimisă şi vă dorim ca anul 2010 să fie şi pentru dv. un an bogat în bucurii şi fericire.

- Radu Şoroagă. "Stimaţi editori, vreau să vă împărtăşesc, odată cu marea bucurie de a fi citit articolul "Figuri ilustre. Pr. Gheorghe Vameşiu" scris de dl dr. Dănuţ Doboş, în nr. 2, februarie 2009, propriile mele amintiri despre cel pe care îl pomenesc mereu pentru felul în care mi-a îmbogăţit credinţa: pr. Vameşiu. În vara anului 1960, în Gherla, cam la doi ani după arestare, am avut parte de o binecuvântată hemoptizie în urma căreia am fost mutat din celulă în infirmeria TBC. După câteva săptămâni a fost adus părintele Vameşiu, preot greco-catolic dintre aceia care au refuzat să renunţe la catolicism şi să treacă la ortodoxie, arestat după ce a fost căutat mult timp. Era un om calm, blând, înţelept, dar şi cu un umor atât de rar în acele condiţii aspre. Într-o zi, pr. Vameşiu îmi spune că vrea să ne rugăm şi că mă solicită să îl ajut. Eram, de departe, cel mai tânăr din celulă (aveam 19 ani) şi printre cei mai nedeprinşi cu mersul slujbelor religioase şi neînvăţat în ceea ce priveşte rugăciunile. (Menţionez că am fost şi sunt creştin ortodox român). A face o slujbă religioasă era, în condiţiile din închisorile comuniste române, o acţiune interzisă, foarte primejdioasă, care putea duce la pedepse dure: bătaie, izolare la carceră etc. Am acceptat imediat, atât datorită credinţei care sălăşluia în mine (despre care eu eram prea puţin conştient, dar pe care cred că pr. Vameşiu a simţit-o) cât şi, mai ales, datorită personalităţii celui care m-a chemat. În afară de "Tatăl nostru" nu ştiam nimic. Am învăţat Crezul (cel ortodox, nu cel catolic), toate rugăciunile, răspunsurile din timpul slujbei... Am reuşit să facem aceste slujbe de mai multe ori, cu foarte mare grijă să nu fim prinşi de către gardieni, protejaţi fiind de ceilalţi deţinuţi. În cuprinsul acestora, pr. Vameşiu sfinţea apa într-o cană turtită din tablă de aluminiu, încreţită, de parcă fusese scoasă de sub dărâmături. Era singura cană de băut apă pentru 20-30 de deţinuţi bolnavi de TBC. După puţin timp, într-o acţiune periodică de redistribuire a deţinuţilor în celule pentru a nu se forma nuclee de solidaritate, am fost despărţit de pr. Vameşiu. Nu l-am mai văzut niciodată. După 1989 am aflat că era grav bolnav, apoi că a plecat dintre noi. Dumnezeu să îl odihnească! Gândindu-mă acum, cred că Duhul Sfânt era acolo, cu noi. Am rămas modelat pe viaţă de acea atmosferă de profundă comunicare. Mi-a fost greu - şi îmi este şi acum - să mă rog în biserică sau în alte locuri aglomerate. Este şi acesta un handicap al meu".

Vă mulţumim pentru mărturia pe care o daţi despre pr. Vameşiu. Ea este importantă, confirmând că a fost un om care a lăsat multă lumină. Domnul să vă binecuvânteze!

- Maria (Suceava). "Ne cununăm sau nu la Biserică? Citind articolul pr. Felix Roca din iunie 2009, am constatat că nu e nevoie să fii cununat la sfânta Biserică pentru a putea locui împreună, ci e îndeajuns să iubeşti. În articol sunt date explicaţii, adică definiţia sexualităţii: sexualitatea este darul lui Dumnezeu, este o componentă a omului de a exista... Sexualitatea găseşte împlinirea sa în iubire...".

Credem că aţi înţeles greşit articolul pe care l-aţi citit. Nici într-un caz, nu s-a sugerat în articol că oamenii nu trebuie să se cunune în Biserică. Pentru creştini căsătoria este un sacrament, adică întâlnire cu Cristos, o chemare din partea sa, o manifestare de credinţă, o cale de mântuire. Căsătoria nu este doar un "contract" între două persoane care decid să-şi unească viaţa, indiferent din ce motive! Căsătoria este cu adevărat un sacrament dacă se bazează pe iubirea dintre bărbat şi femeie pentru toată viaţa. Această iubire este manifestată printr-o multitudine de gesturi între care cel mai profund este cel al unirii sexuale. "De aceea, va lăsa bărbatul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup" (Cartea Genezei 2,24). În cadrul căsătoriei sexualitatea, prin care se manifestă iubirea, devine rodnică (procreaţia) şi realizează împlinirea soţilor prin bucurie, mulţumire, fericire. Din păcate, dramele intervin atunci când sexualitatea este separată de iubire şi este ghidată doar de plăcere! Atunci sexul devine scop în sine şi deci dezumanizează persoana. Fiecare persoană, indiferent de alegerea de viaţă pe care o face, are misiunea de a orienta propria sexualitatea după planul lui Dumnezeu: un tânăr pregătindu-se pentru a iubi, un soţ manifestând dragostea faţă de celălalt soţ, un preot trăindu-şi cu seninătate celibatul. Însă toţi, indiferent de starea de viaţă, sunt chemaţi să trăiască în curăţie! Aceste adevăruri trebuie înţelese şi trăite nu pentru că ne vede Dumnezeu, ci pentru că este în joc binele nostru, fericirea noastră. Orice exemplu negativ din jurul nostru (din păcate sunt atâtea în această privinţă!) trebuie să ne motiveze să nu ne jucăm cu acest dar al lui Dumnezeu şi să ne mobilizeze să transmitem celor de lângă noi, mai ales tinerilor, valorile creştine.

- Oleg Nastas (Donduşeni, Republica Moldova). "Aparţin Bisericii Ortodoxe şi respect celelalte culte creştine, dar mă întreb: cum s-ar putea ajunge la unitatea creştinilor? Când îmi permit ascult sfânta Liturghie romano-catolică transmisă în direct la Radio Iaşi, duminica la ora 8,00. Să fiu sincer, eu nici acum nu prea înţeleg cauzele dezbinării între creştinii catolici şi cei ortodocşi. După cum ştim cu toţii dezbinarea s-a accentuat şi mai tare chiar în interiorul acestor confesiuni. Ca simplu cetăţean prea mult m-am îndepărtat de Dumnezeu, şi ce am? Zbucium sufletesc, căutări la nesfârşit, un gol imens! Multă vreme m-am considerat ateu, dar totul era un fals. La vârsta de 32 de ani încă nu ştiu de unde să încep şi ce să caut".

Vă mulţumim pentru interesul faţă de celebrările transmise din catedrală prin Radio Iaşi, mai ales şi în contextul rugăciunilor pentru unitatea creştinilor. Acum puteţi asculta pe internet şi Radio Maria (www.radiomaria.ro) sau alte posturi (câteva recomandări aveţi şi în partea stângă a sitului www.ercis.ro. Vă dorim audiţie plăcută şi haruri de la Domnul! Referitor la întrebarea dv. despre cum s-ar putea ajunge la unitatea creştinilor, răspunsul ar fi: rugăciunea şi o deschidere către înţelegerea şi aplicarea adevăratului mesaj al lui Dumnezeu de iubire între fraţi şi faţă de Dumnezeu, cu paşi concreţi din partea oamenilor din toate confesiunile creştine către unitate... Redăm un pasaj din cateheza papei Benedict al XVI-lea cu ocazia încheierii Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor: "Angajarea comună de a continua relaţiile şi dialogul sunt un semn pozitiv, care manifestă cât este de intensă dorinţa unităţii, în pofida tuturor problemelor care se opun. Astfel vedem că există o dimensiune a responsabilităţii noastre de a face tot ceea ce este posibil pentru a ajunge realmente la unitate, dar există cealaltă dimensiune, aceea a acţiunii divine, pentru că numai Dumnezeu poate da Bisericii unitatea. O unitate "autofăcută" ar fi umană, dar noi dorim Biserica lui Dumnezeu, făcută de Dumnezeu, care atunci când va voi şi atunci când noi vom fi pregătiţi, va crea unitatea. Trebuie să ţinem cont şi de câte progrese reale s-au obţinut în colaborare şi în fraternitate în toţi aceşti ani, în aceşti ultimi 50 de ani. În acelaşi timp, trebuie să ştim că munca ecumenică nu este un proces liniar. De fapt, probleme vechi, născute în contextul unei alte epoci, pierd importanţa lor, în timp ce în contextul de astăzi se nasc noi probleme şi noi dificultăţi. De aceea, trebuie să fim mereu disponibili pentru un proces de purificare, în care Domnul să ne facă să fim uniţi". Important este să-l găsim pe Cristos şi să-l urmăm cu toată fiinţa.