Un ecou din misiuni scotea în evidenţă faptul că, dacă un bogătaş american ar construi pe cheltuiala proprie o biserică solidă într-o ţară africană pentru băştinaşi, cei de acolo ar continua să-şi exercite cultul în bisericuţa lor sărăcăcioasă sau şi-ar construi una a lor, cealaltă rămânându-le mereu străină. Alăturând un astfel de comportament cu ceea ce se întâmplă pe la noi cu casele noi, construite de către stat în zonele inundate, dar cu amplasament diferit, constatăm un refuz constant a ceea ce vine din exterior şi este impus. Oamenii se regăsesc şi se simt bine acolo unde amprenta identităţii lor rămâne nealterată. Şi nu-i doar conservatorism.
Pe de altă parte, faptul că unii nu-şi găsesc niciodată locul nu poate fi considerat numaidecât dezlipire de cele pământeşti şi disponibilitate la a "migra" în cer. Strămutarea este un lucru profund care recere dezrădăcinare şi replantare într-un teren bine analizat. Biblia prezintă astfel de cazuri, în care Dumnezeu se implică profund. Procesul însă trebuie să aibă loc mai curând la un alt nivel: cel al convertirii. Căci, odată cu Isus Cristos, implicarea divinului se manifestă parcă mai degrabă invers: împărăţia cerurilor este strămutată pe pământ, pentru ca potenţialul divin, unit cu mijloacele noastre, să facă posibilă mântuirea. A noastră.
