După o iarnă geroasă oricine aşteaptă primăvara. O aşteaptă oamenii, animalele, păsările, plantele, dar şi copacii. Iar primele semne sunt mugurii!

Mi-au plăcut dintotdeauna mugurii, pentru că ei, chiar dacă uneori palid şi încă îndurând frigul de afară, au continuat să rămână constanţi şi să anunţe în felul lor că începe primăvara.

În mod special mi-au plăcut mugurii de magnolie, pentru că sunt mari şi din ei ies nişte flori atât de frumoase, încât, după părerea mea, oricât de tristă şi preocupată ai fi, aceste flori te revigorează. Îţi dau o senzaţie de siguranţă şi de perplexitate încât te întrebi, cum de a fost Dumnezeu atât de inspirat când a creat o aşa frumuseţe.

Un astfel de copac se află şi în faţa gării din localitatea unde locuiesc eu. Lumea îi spune "magnoliul din gară". Pentru noi e un fel de barometru. El le măsoară pe toate. Ne spune când vine primăvara, îi întâmpină cu florile sale pe toţi cei care coboară în gara noastră, îi "îmbată" cu frumuseţea sa pe tinerii îndrăgostiţi care trec pe lângă el şi mai ales îţi dă o puternică senzaţie de optimism. E roz magnoliul din gara noastră!

Sunt treizeci de ani de când este acolo. Pe lângă el au trecut mii de oameni. L-au admirat şi poate şi-au dorit unul. Pe unii i-a inspirat în iniţiativele lor, iar pe alţii i-a încurajat în încercările lor.

Întâmplător sau nu, magnoliul nu este reper numai pentru gară, ci şi pentru biserica în care am fost botezată, în care m-am căsătorit şi continui să merg.

Florile lui, cel puţin pentru mine, au făcut ca patima lui Isus, din Postul Mare, să devină cu adevărat cale spre înviere. De multe ori mi se întâmpla ca atunci când participam la Calea sfintei Cruci să merg cu gândul la magnoliile înflorite. Ştiam că după staţiunea a XIV-a, după trei zile, urmează învierea, aşa cum după trei luni de iarnă calendaristică, urmează primăvara. Iar magnoliul mă ajuta în acest sens.

M-a ajutat însă şi când familia mea a trecut printr-o mică încercare.

Soţul meu, săptămânal, îmi aducea flori. Ştia că îmi plac, iar eu percepeam gestul ca pe un semn profund de iubire din partea lui. După un timp însă nu mi-a mai adus, fără să-mi dea vreo explicaţie. Atunci am înţeles că ceva s-a întâmplat. Dar ce se putea întâmpla? Treptat a devenit rece faţă de mine, iar faţă de copii se purta chiar cu violenţă. Nu mai înţelegeam nimic! De la soţul mereu atent, mereu proaspăt în felul său de a fi, mereu inovator şi grijuliu faţă de copii, a devenit crispat, irascibil şi de-a dreptul misterios.

De Paşti, pentru că nu mai lucra şi duminica, aşa cum deseori se întâmpla, i-am cerut să mergem împreună la Liturghia de înviere şi apoi la celelalte Liturghii din ziua de Paşti şi de după. Trecând pe lângă magnoliu şi văzându-l în toată splendoarea sa, mi-a spus: "Ce-ar fi să facem aici o fotografie?" Cum ne fotografiam, o floare tocmai s-a desprins şi a căzut pe umărul meu, iar el, probabil fără să stea prea mult pe gânduri, a exclamat: "O, cât eşti de frumoasă!" Şi m-a îmbrăţişat!

Am profitat de gestul lui şi l-am întrebat ce se întâmplase în ultima vreme, pentru că nu-mi mai adusese flori ca altădată.

Nu-şi explica! Probabil uzura, a răspuns vădit incomodat de întrebare. Sau stresul de la serviciu. Nu ştiu, nici eu nu-mi explic. Cu vremurile astea, orice e posibil!

Să zicem că totul a început cu o întrebare. Apoi a continuat el: "La ce bun o floare, dacă o dată oferită se ofileşte. Apoi alta şi din nou alta... Până când şi de ce? Acum înţeleg că dincolo de flori e gestul care contează. Am ştiut din totdeauna că mă iubeşti, iar eu am căutat să nu te dezamăgesc. Ne-am iubit reciproc şi asta m-a ajutat să depăşesc multe încercări. Astăzi, aici, sub acest magnoliu, îţi ofer în mod simbolic, nu un buchet de flori, ca altădată, ci întregul copac. De astăzi, pentru mine, acest copac va purta numele tău. Şi să nu uiţi că, în zi de Paşti fiind, reînnoiesc iubirea şi fidelitatea mea faţă de tine. E şi acesta un semn al învierii!" (Diana).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba