Într-un centru universitar s-a făcut un sondaj legat de persoana care conduce cu adevărat în casă. Un grup de specialişti dorea să ştie care este procentajul în ceea ce-i priveşte pe soţii sau soţiile care au primul şi ultimul cuvânt într-o familie. Au mers din uşă în uşă, au întrebat şi au primit diverse răspunsuri.
Cei care au pus întrebările au avut grijă să precizeze că în casa în care va conduce cu adevărat soţul, acea familie va primi ca premiu o maşină nouă. Mulţi au răspuns spontan: "Soţia, domnule! Nici nu apuc să deschid gura..." "Amândoi, domnule, doar amândoi ne-am căsătorit, nu?" "Eh, mai mult soţia, dar... nici eu..." La una dintre case, soţul, cu o autoritate ieşită din comun, a răspuns fără să stea prea mult pe gânduri: "Eu, domnule, eu sunt bărbat în casă şi mi se pare firesc să fiu eu cel care decide!" "Bine, domnule, dacă dumneavoastră conduceţi cu adevărat, aţi câştigat o maşină nouă. Contăm pe sinceritatea dumneavoastră. Pentru că sunteţi primul soţ care conduce cu adevărat în familie vă oferim posibilitatea să alegeţi dumneavoastră culoarea maşinii. Ce culoare aţi dori?" Soţul, uimit şi mândru de răspunsul ferm pe care îl dăduse, răspunse: "Pot să mă consult şi cu soţia?" "Nu, nu e nevoie, continuă cel care pusese întrebarea, deja aţi pierdut maşina. Spuneaţi că dumneavoastră hotărâţi singur, pentru ce trebuie să vă consultaţi cu soţia?"
Este un sondaj pe care, atunci când l-am găsit, l-am arătat soţiei şi, împreună, ne-am distrat copios. Însă, după ce am râs, după ce am aşezat cu grijă revista în bibliotecă, am început să mă întreb în mintea mea: "La mine în casă, cine conduce cu adevărat?" Şi mă simţeam un laş pentru multe din hotărârile pe care, recunosc, nu le-am luat eu, ci soţia. În acelaşi timp, eram mândru la gândul că alte hotărâri, poate mult mai importante decât cele luate de soţie, le luasem eu, mai ales în momentele cruciale ale vieţii noastre de familie. Un lucru m-a făcut totuşi să mă opresc din "preamărirea" mea. Mi-am dat seama că hotărârile luate de soţie, le putea lua doar ea, ca femeie şi ca soţie, iar cele luate de mine, le puteam lua doar eu ca bărbat şi ca soţ. Era un fel de lege a compensaţiei. În fond hotărârile luate, fie din partea mea, fie din partea soţiei, au vizat mereu binele familiei noastre.
Când am avut al treilea copil, din cauza unui accident al soţiei, medicii au spus că trebuie pus capăt sarcinii. Deşi eu eram de acord, dorind binele soţiei, ea a hotărât că trebuie să ducă sarcina până la sfârşit, iar astăzi copilul este la facultate. Când s-a căsătorit prima noastră fiică, ştiindu-l bine pe viitorul ei soţ, m-am opus cu vehemenţă. Soţia însă, cunoscând-o bine pe fiica noastră, a spus: "Va fi fericită! Băiatul pare vicios, dar ea îl va ajuta, cu siguranţă!" Astăzi sunt cu adevărat fericiţi!
Când am decis să ne mutăm de la oraş la sat, soţia s-a opus. Nu putea concepe că acolo, la sat, nu va mai putea avea confortul de la oraş; că va trebui să meargă şi prin noroi, că va fi nevoită să-şi facă alte cunoştinţe, că nu va mai avea de unde să cumpere tot ceea ce-şi dorea şi multe altele. Acum nu mai conteneşte să spună cât este de bine la sat, într-o căsuţă frumoasă şi liniştită, înconjurată de flori şi aer mereu proaspăt şi curat.
Am înţeles că, indiferent cine ia hotărârile în casă, ele trebuie să aibă totdeauna în vedere binele familiei. Minunat ar fi însă dacă ele ar fi luate împreună! (Matei)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
